Poetă, eseistă, critic literar, traducătoare, publicistă, Simona-Grazia Dima s-a născut la Timișoara, unde a absolvit Facultatea de Filologie a Universității de Vest, secția limbă și literatură engleză–limbă și literatură română, ca şefă de promoţie locală şi naţională. Locuiește la București din anul 2000. Membră a Uniunii Scriitorilor din România, întâi în cadrul Filialei Timişoara, apoi (din 2001) al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ulterior al Filialei Bucureşti-Poezie a USR, al Centrului PEN-Român, al cărui secretar general a fost în intervalul 2006–2016. Colaborează constant la principalele reviste din ţară şi la publicaţii literare din străinătate, susține rubrici în periodice. A publicat 30 de volume, între care 20 de poezie (13 independente şi 7 antologii, una în română şi 6 traduse, apărute peste hotare), 8 de eseuri şi critică literară, 2 traduceri. Selecţii din creaţia sa au fost traduse în limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, germană, maghiară, sârbă, spaniolă, slovacă, turcă, galeză scoţiană, albaneză. Prezentă în antologii şi volume colective editate în Romania şi în străinătate, participantă la manifestări literare naţionale şi internaţionale, premiată în ţara noastră şi în alte ţări.
Ucenicie
Iubeşte să fii subjugat, monstrul, greoi,
să-ţi apese pe umeri,
să stai răstimpul hotărât
în mâlul negru,
frânt sub bici,
cu urme de labe purpurii pe spinare,
cu jir porcesc pe creștet, fărâme,
boabe desprinse din ştiuleţi,
moloz şi cioburi.
Legat şi supus unui ceasornic neînţeles,
ce te măsoară enigmatic, în răspăr,
tu, zi încă nevorbind în orologiu,
cu paşi de pâslă colindându-i pajiştea lemnoasă
(aşa cum verdele învaţă să cunoască
frunza), între un minutar haotic
și acul strâmb care arată ora,
întâi numai cu zvonuri brute,
informe în urechi, aşa-ţi deprinzi, iernatic,
meşteşugul (blazonul tău
se-ncheagă-ncet, în sunet
de metale ninse, pe cadranul orb).
Sultanul Aladin
Fii sultan –
îndată ce-ai simțit cum
roiuri incendiare-n adâncime subminează solul
şi tragedii se înmulţesc în mozaicul
pestriţei tale-mpărăţii.
Atinge îndoliaţii cu aripi răcoroase, tu,
arbore din aer înmugurit, arin de pur ivoriu,
ca urme să nu laşi, asemeni unei blânde
cărări româneşti printre brazi.
Nu te desprinde nicicând de bucurie,
nici spintecat de colţi minusculi nu te îngădui –
și, ca să nu scapi lampa fermecată,
ține-o în mână strâns.
Vrajă
Motto: în anii ’80, un bard de circumstanță citește
mulțimii înmărmurite de respect un poem menit să-i
producă extazul-instant.
În ramă de codru și lună,
în plină scenografie,
stau cuminți spectatorii,
cu palme-nghețate și-ndată, la comandă,
vâjâie fiorul clasic, așa cum scrie
în rețetă, cum din goblenul înrămat
mecanica păpușă se năpustește-afară,
cu piciorușe poticnite-n stofă.
Alungi cu mâna încălzită de mânie
tradiția iritantă, bâzâitul muștei,
fără să crezi acestui dirijat frison.
În dosul mătrăgunelor de propagandă
de pe aridul sol al scenei,
se-ascund căzute suflete,
inflorescențele în destrămare,
vorbind din cutele unui pământ
care le-a luat puterea,
căci nu s-au apărat la vremea înfloririi,
ci s-au lăsat pătrunse de alte legi,
străine. Poetul impostor citind,
citind… Tu, tot mai sceptic. Vestea
din tulnic trâmbițată, după manual,
vraja după precepte plăsmuită
n-o crede, nici litera când garantează
că-ți face ochii largi, magnetici
și-n prinț exotic te preschimbă.
Cuvântu-adevărat nu e palat de litere,
ci o stihie-n alergare, nu-i hartă
agățată pe perete, iluzia unui continent,
ci uraganul, dorul nebun de mare,
focar a tot ce-i apă.
Extazul nu-i acesta,
plănuitul, tumba de pe scenă –
el, nepătat de vorbe, descinde,
petalele-și revarsă-n tine
și te preschimbă-n orhidee,
iar somnul tău de cuante și spirale
destulă apărare-i în fața năvălirii,
și nu te temi, nici chiar văzându-te
redus la cheagul unor flori trecute,
cărturărește perpetuate-n vid,
geometrie de titan căzut și împrăștiat
pe câmpuri, nobil gunoi de orhidee
ce-au consimțit să-ngrașe
cu frumusețea lor pământul – asta
ți-e moștenirea, iar somnul de cuante
al tăcerii destul te va feri de tropotiri
nelegiuite. Somnul de floare infinită,
cu spirele desfășurate-n dar,
scut și putere îți va fi.
Petalele tăcerii numai
alături îți vor sta în evantaie
și-un nimb atât de tainic vor răspândi,
că n-ai să-l poți alege
din nuanța toamnei, vorbind
din scoarța modestiei,
din fibre mărginașe,
fără popas pe stadioane,
fără discurs pe scene,
doar când ajung la rând,
iar ora la zenit e soare.
Cuvântul vine după ce-au viețuit și s-au stins
șerpii edenici și înșelații lor,
el nu-i rostire, ci fugă necurmată,
s-atingă-n mângâiere obrazul tuturor.
Când îți dormeai somnia de cetate,
el ți-a lăsat în dar întreaga vrajă,
farmecul tot, extazul, de-aceea cade-acuma,
brun și greu, polenul, tânjind să fie
iar cărbune, să se întoarcă-n cerc
la noi, un simplu astru,
din lumi împrospătate.
Un Machiavelli inocent
Şi, chiar dacă sultanul
va purta inel şi chinezărie,
chiar dacă va avea ochiul reglat
ca un lampion, ţineţi minte
că mii de joviale dihănii
îi locuiesc palatul dinăuntru,
să-i apere cum se cuvine
nimbul cel tandru, lunar.
Dar, mai ales, nu uitaţi
că-i diplomat în trenuleţe
mecanice şi jucării cu arc,
atât de iute prefăcute-n iarbă,
şi că se-ntinde, nevăzut,
în aulă, pe paie proaspete,
zeu şi viţel, viforos, relaxat,
întâiul între cărturarii
ce-și murmură lucrarea.
Prezența
Îmi depeni știri din viață, mulțimi,
bolborosite de ziua asta gureșă.
Ascult, dar nu rețin nimic. Nu vreau
să știu decât evenimentul
că mi-ai fost alături, mi-ai vorbit.
Mai stăruie-n văzduh mireasmă
de nucșoară, nu-mi pot opri o tresărire:
în apropierea cercului polar
aborigenii Inuit și Inupiat se bucură
prinzând un pește, iar două morse
pufăie pe ghețuri. Până departe văd.
Ascult, litanie, meandrele istoriei,
nu le resping și nu sunt rupt de lume,
defazat, dar simt cum ele toate-s
cuprinse-n ființa ta, de unde ies în valuri.
De-aceea,-n sinea mea-i un singur gând:
s-adaug în tezaur răgazul petrecut cu tine.
Sevă
Te-am auzit urcând în mine,
tu strigi ceea ce eu încă nici
să rostesc nu pot și chemi
la înflorire crinul de-ntuneric,
petalele-orbitoare i le împrăștii
la zenit pe firmament,
ca-n vârful unei scări ajuns,
cu tot mai mult curaj, pe când,
înspăimântat, mi-acopăr ochii,
să nu știu, să nu văd,
deși a deveni privire
mi-e însăși soarta!
Alți zori
Este-o-mplinire prin munci tainice,
aspre. Nu după voie, ci fără ocol ivite,
drept în față. Vulturul negru
țâșnește din cubul alb
și-arată un alt semn decât cel așteptat,
gândit, pe când se ascundea în zare.
Răsar alți zori decât aceia cunoscuți
și piesele trecutului se-așază-n chipuri noi,
aflăm ce n-am știut despre
puterea noastră veche,
despre atâtea fapte
săvârșite sau visate doar.
Iar statuetele de plumb
se-nvârt neliniștite-n șiruri.
Prin toate-aceste scene gonim –
palizi, pietroși la chip, de neînvinuit.
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Bogdan Belu: „Aventuri cu Belu”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
