LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XLIX)

LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XLIX) | „ȘMECHERO-CRAȚIA” vs „FRAIERO-FILIA” (6) | TENTATIVA UNOR CONCLUZII  ~ SECONDO TEMPO ~

[Aflat – culmea! – împotriva voinței proprii (chestie de sănătate), pe meleagurile rădăcinilor mele cele mai adânci, recte, Cluj, începusem să redactez o viziune pur subiectivă asupra leagănului existenței mele, reîntâlnit după peregrinările în „Perfidul Albion”. Intenția mea a fost (și rămâne) un triunghi comparativ: Chatham upon Medawy (England) – Arad – Cluj. Cred că o pornisem, relativ, bine;  o asemenea asociere mentală, bag mâna-n foc, nu s-a mai făcut… [vezi rubrica Reportaje în Critic Arad] Realitățile actualității stricte mă silesc să revin asupra unei teme subsumate titlului acestui mini-serial… Din beatitudinea melancolică (sic!) a acestor momente clujene – stranii pentru    mine –  a trebuit să re-plonjez în cruda realitate jegoasă a cotidianului… eh, … that’s all… AUTORUL]                          

1. „Multă sănătate și fericire to’ași!” / „Să trăiți, bine!” / „Dumnezeu să ocrotească România!”…

…Vă mai amintiți? Cu aceste „lozinci” (menționate în titlul acestui paragraf) se încheiau „magistrale” cuvântări (Motanul Arpagic), intervenții „oficiale” (să nu spun „oficioase”) – e.g.- președintele Băse – respectiv, multe luări de cuvânt, jurăminte solemne, ieșiri publice cu „băi de mulțime” etc. ale diverșilor și pestriților noștri oameni politici… Întrebarea care se pune este însă una șugubeață: e vorba de vreun îndemn de a urma o „realitate deja consacrată” (i.e. „cea mai bună lume dintre lumile posibile”) sau e vreun deziderat care, ca orice dorință, rămâne mereu în planul unui viitor inefabil? Toate cele trei urări/dorințe se învârt în jurul aceleași probleme: fericirea trăitorilor unui loc anume,  determinat, pe această lume. Cum și fericirea (luată, mai prozaic, drept satisfacție existențială) este un concept tot inefabil, oamenii s-au rezumat, s-au restrâns la a vorbi de nivel de dezvoltare & nivel de trai. Mai mult, au imaginat o corelație cauzală între dezvoltare (neapărat, economică!) și fericire (neapărat, un anume nivel de trai). Se comitea astfel păcatul logic sesizat și de ilustrul David Hume – „post hoc, ergo propter hoc” [„după aceea, deci din cauza aceea”]. Recte, în mod regulat, dacă există bogăție, atunci există și fericire (înțeleasă, evident, drept un „anumit” nivel de trai, confort exisțential, satisfacție, stare de bine ș.a.m.d.). Oricât de „materialist-habotnic” ar fi un om (presupus cu scaun la cap), nu va putea crede într-o astfel de utopie. Există, de altfel, și o zisă quasi-universală: „banii n-aduc fericirea!”…

Deci, așadar și prin urmare (sic!), în ultimul episod din „Lumea ca o vomă…” (conceput în 6 părți), am încercat să schițez un posibil răspuns la întrebarea ce mă frământă de multă, multă vreme: unde și cum se găsește Românica noastră în lumea de azi? În această parte finală-finală („Secondo tempo”) aș vrea să „finalizez” o serie de concluzii… dacă se poate conchide ceva cu sens, la o interogație ce va rămâne fără sfârșit!…

Am plecat de la prezumția că nivelul de dezvoltare economică și, implicit, nivelul de trai – în traducere: fericirea – (după markeri macro-economici) nu se află neapărat într-o relație de determinare cauzală / vectorială (de la „dezvoltare” la „nivel de bunăstare, «fericire» materială”).

În primul rând, „markerii economici” sunt simple valori cantitative abstracte, medii și – ca simpli indici statistici – pot fi manipulați după cum „bate vântul intereselor”… Ei sunt importanți dar nu cred că și decisivi. În al doilea rând, mi-am asumat riscul (evident, pur teoretic) de a urmări „altceva”: cum resimt oamenii vii, concreți, la nivelul straturilor profunde ale societății, o asemenea „situare” în lumea la fel de vie și concretă. Am ales atunci conceptul-„marker” de fericire, mai precis, trăirea stării de bine (de către omul obișnuit și concret în condiții concrete date). Am putea super-simplifica, după antici, i.e., „fericirea = absența suferinței”… Riscul este mare, deoarece chiar fericirea este un concept limită, deci super-relativ… Dar am preferat să abordez cum se simte omul în această lume și nu cum se simte lumea prin om… Riscant, nu-i așa? Dar e riscul meu… În al treilea rând, mă zgârie pe creieraș sintagma „cea mai bună lume posibilă”. Aici se ascunde un paralogism teribil, e drept, de proveniență religioasă! Dacă Dumnezeu „l-a așezat” pe om în cea mai bună lume dintre lumile posibile, atunci înseamnă că divinitatea a avut de ales între mai multe variante (posibile, virtuale, probabile) date anterior existenței și deciziei providențiale… Dumnezeu nu are cum să-și propună variante alternative. Tot ce emană de la Sine este, eo ipso, „bătut în cuie”!…  În religie, „alegerea divină” devine necesitate absolută (pentru om); în știință, ceea ce este actual nu reprezintă decât un hazard / „loterie oarbă”, care, transformând posibilul în real o face – în meta-plan –  tot prin pură întâmplare. În ambele variante, concluzia este unică și deprimantă: trebuie să ne mulțumim cu lumea care „este”, căci alta… n-avem!… Se duce astfel  dracu’ orice speranță, orice optimism… Iar nihilistul, pesimistul din mine se simte… satiscăfut! (nu-i eroare de tastare!)… 

2. Nea’ Ilie,… Nea’ Ilie,… ce-ți umblă prin scăfârlie?…

Azi, când scriu aceste rânduri, este 20 iulie… adică Sf. Ilie! Prorocul străbate cerul în carul său de foc, tună și trăsnește dracii care fug din oameni (cf. dogmei creștine ortodoxe). Este ziua onomastică a fiului meu cel mai „mic” („cal bătrân”, la 36 de ani…) dar și cea a premierului nostru I. Bolojan… Pentru noi, românașii, această zi este mai importantă ca fiind Ziua Aviației Române (Sf. Proroc Ilie fiind și patronul aviației). La seceta care bântuie, mai nou, cronic, țara (mai ales jumătatea sudică), anul acesta, Sf. Ilie a răspuns în mod „ceaușist”, i.e., după vechea și mobilizatoarea lozincă „cincinalu-n patru ani și jumătate!”… Ne-a blagoslovit cu ploi și furtuni date naibii, înainte de prea-mărita zi. Cam djaba… că de azi, „tov. Meteo” ne re-pricopsește cu o nouă caniculă… That’s it… „De-o fi una, de-o fi alta… ce e scris și pentru noi, bucuroși le-om duce toate…” (vorba vine… dar pace, prea-mărite Eminescu!…)

În fapt, intenția mea acum este de a contrapune pe Sf. Ilie (nu cel din cer, ci cel de la noi, de pe pământ) lui Sf. Gheoghe (ocrotitor  – din cer? – al multor țări, printre care și Anglia, Grecia, Rusia,…). Sf. Gheoghe (23 aprilie) ucide balaurul cu sulița (cât se poate de materială!); Sf. Ilie ucide răutatea oamenilor cu trăsnetul aruncat din carul său ceresc de foc. Și, îndrăznesc să merg cu metaforizarea mai departe… Sf. Gheorghe reprezintă U.E., cea care vrea să ucidă balaurul inflației, deficitului bugetar și al crizei profunde din Românica (ce utopie!); Sf. Ilie reprezintă Guvernul Românicăi, cel care a pornit cruciada împotriva atâtor racile social-politice și economice moștenite nu numai de la guvernele (democratice ‹?›) anterioare, dar și de la vechiul regim comunist, de inspirație leninist-stalinistă… (ce curaj!).

Și, fiindcă veni vorba de fericirea românașilor, să mai facem o contrapunere… cam ciudată…

Aversul medaliei – 23 ianuarie 2025 (!) [Bianca Ghiță, Camelia Donțu, Mădălina Ștețco – Știrile PRO TV ]: « „Deși se plâng prietenilor de lucrurile mărunte care îi deranjează, românii sunt, în general, mulțumiți de viața lor. Potrivit datelor Eurostat, suntem pe locul doi în UE, alături de Belgia, Austria și Slovenia, după Finlanda.” (…) La nivel european, locuitorii sunt satisfăcuți de viața pe care o duc, evaluările arătând o medie de 7,3 din 10 la acest capitol. Finlanda s-a remarcat ca lider, reconfirmând că este una dintre cele mai fericite țări de pe continent. Mulțumiți de calitatea vieții, alături de români, sunt și cei din Belgia, Austria și Slovenia, în timp ce bulgarii se află la polul opus. În majoritatea țărilor Uniunii Europene însă, satisfacția scade odată cu vârsta. Mai puțin în țările nordice, unde bătrânii de peste 65 de ani sunt cei mai mulțumiți de viața pe care o duc.(…) Gradul mare de satisfacție al vieții personale în România are legătură și cu situația economică a țării și cu puterea de cumpărare, care au crescut în ultimii 20 de ani.(…) Adrian Dan, profesor Universitatea din București: „În general, ne plângem către cei apropiați și mai degrabă tindem să dăm pe afară de bine în fața celor care ne întreabă ce mai facem, un cunoscut așa, și zicem: foarte bine, mă descurc, e totul bine. Satisfacția vine la pachet cu nivelul de educație: cu cât ești mai educat, cu atât ai acces la mai multe resurse financiare și, evident, ești mai satisfăcut. Cu cât ești mai la mijlocul vieții, cu atât ești mai satisfăcut. Tinerii au dificultăți ceva mai mari de integrare pe piața muncii, salarii ceva mai mici. Bătrânii au probleme de sănătate și, dacă sunt la pensie, veniturile sunt ceva mai mici.”(…) Potrivit unui studiu Reveal Marketing Research, 28% dintre cei chestionați au declarat că privesc cu optimism către anul 2025, procentul fiind semnificativ mai mare în rândul celor cu venituri de peste 6.000 de lei.»

Reversul medaliei – 18 iulie 2025 (!) [ Liana Ganea – Știripesurse.ro ]: «„Românii, campioni ai plecărilor în UE – De două ori mai mulți decât polonezii” [titlu, n.n.] (…)Românii reprezintă cel mai mai număr de cetăţeni dintr-o ţară a Uniunii Europene care trăiesc în alte state comunitare. Totodată, ei reprezintă şi cel mai mare procent din populaţia unui stat UE care a ales să trăiască în altă ţară a Uniunii, relevă datele analizate de Profit.ro. Aproximativ 3,1 milioane [ n.n.: numai atât ?… mă îndoiesc !] de cetăţeni români trăiesc în alte ţări UE, reprezentând 16,28% din numărul total al populaţiei României, care numără 19 milioane de cetăţeni. Polonia şi Italia, fiecare doar cu câte 1,5 milioane dintre cetăţenii proprii trăind în alte state UE, se află, ca atare departe în acest top de România. Totodată, doar 3,99% dintre polonezi trăiesc în alte ţări comunitare, respectiv doar 2,6% dintre italieni, potrivit News.(…) Croaţia, cu 575.000 de cetăţeni, se apropie de România ca procent din populaţie – 14,9% – trăind în alte state. Bulgaria, cu 753.000 de cetăţeni emigraţi, are 11,68% din populaţie în alte state UE. (…) În schimb, sub 1% dintre cetăţenii germani, francezi şi suedezi trăiesc în alte state UE.»

No, ce ziceți?…

Păi, una este fericirea ca absență a suferinței și cu totul alta este fericirea ca hedonism (după Explicative DEX – «Concepție etică potrivit căreia scopul vieții este plăcerea, eliberarea de suferință»). În primul caz – dacă se intenționează o definiție, atunci este „falacioasă” deorece este negativă (i.e., „x este ceea ce nu….”). În al doilea caz – din nou, o fisură logică: genul proxim („plăcere”) este la fel de vag, similar cu ceea ce era de definit („fericirea”), colac peste pupăză, „eliberarea de suferință” induce aceeași negativitate nedorită…

Pe cale de consecință (enervanta vorbă a juriștilor!), procedând la mutatis mutandis, problema se va pune în următoarele moduri (cel puțin, pentru Românica…): 

a) Nea’ Ilie, al nost’ vrea să se ia la trântă cu cea mai odioasă structură a statului român – partidul-stat (sintagmă formulată pentru prima dată în spațiul românesc de către însuși Motanul Arpagic); evident, ideea nu-i putea aparține „aspirantului” la meseria de cizmar / ciubotar… nu era suficient de deștept pentru așa ceva; cineva, cu „cap malefic”, din anturajul lui, a avut, precis, „revelația” asta…

b) Ce este partidul-stat? Pentru a da un răspuns – din nou, subliniez, strict personal – va trebui să desfășor un raționament destul de alambicat. Toate partidele politice din istorie au visat să desfidă orice „concurență politică” și să ajungă la putere printr-un binom de oțel: îngemănarea organelor de stat cu cele de partid, astfel încât să asigure „căștigătorului” perpetuitatea la butoanele țării. Se naște idea partidului unic, oximoron patentat. Pentru asta e nevoie ca partidul respectiv să devină un partid clientelar unde cei doi poli ar fi șmechero-crația (cu nucleul tare – „băieții deștepți”) și fraiero-filia (cu nucleul tare – populația „asistată”). „Camarila” băieților deștepți este formată din păturile sociale interlope (mafia-„caractița”) oportunist-fidelă partidului și unde se spală rufele murdare (i.e., banii murdari). „Populația asistată” se complace în statutul și rolul ei, având în centru, la rândul ei, un alt fel de „gaură neagră”: cei mai nenorociți care acceptă orice, numai să „le pice” și lor banu’… printre picături. Nu contează cum, cu ce încălcări ale legii… Restul… sunt varianta contemporană la ceea ce Marx numea lumpen-proletariat, cei ce-și târâie existența de pe o zi pe alta, gata să se vândă oricăror interese. De notat că „fraiereala” nu însemnă prostie, ci acea categorie umană numită de nemți „untermensch” – ființe obscure, asemănătoare cu acea populație de la marginea burgurilor medievale – „La Cour des Miracles” (poate vă amintiți de francizele filmului franțuzesc „Angelica, marchiza îngerilor”…). Cum orice partid politic mai de Doamne-ajută se visează în ipostaza de partid-stat, vă imaginați cu ușurință conflictul „ideologic” de suprafață între partide dar și „pactele” secrete care se fac și se desfac în umbră, între forțe politice care – lumina zilei – „se mănâncă” între ele cu fulgi cu tot…. În Românica, mult-menționata și mult-hulita clientelă politică „acolo” trebuie căutată!

c) Nea’ Ilie, de voie de nevoie, a trebuit să înceapă „cruciada” tocmai împotriva celor ce meritau cel mai puțin „trânteala”… avea o dublă justificare: era presat de U.E. spre a evita dezastrul financiar al statului, apoi, era cea mai facilă măsură de luat și de „etalat” cerberilor de la Bruxelles și din agențiile de rating. Evident, după ploaie chepeneag: atât „opoziția” (o șleahtă caraghioasă care numa’ opoziție politică-civilizată și în canoanele unei democrații autentice nu era în stare să susțină; o confunda cu bâlciul și scandalul de mahala) cât și „coledzii” de coaliție, au venit post festum să critice, să propună alte măsuri ș.a.m.d. Faptul este însă consumat. Vom vedea ce se va întâmpla cu „pachetul II”, „pachetul III”,…, „pachetul n” de măsuri fiscale și statal-re-organizaționale…

… „Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume…” (cu umilință, Marin Sorescu, am citat din memorie…), s-au numit… POST-COMUNISM MONOPOLIST DE STAT… 

Nu am intenționat să găsesc scuze pentru Nea’ Ilie… nici vorbă… și eu am serioase îndoieli, nu atât în privința naturii „pachetului I” cât, mai ales, cu privire la posibilul succes în „pachetele viitoare”. Aici opoziția celor vizați este neimaginat de puternică (indiferent de factura politică a celor în cauză). De ce? Pentru că însăși natura statului creează monștrii de care aflăm toată ziua bună-ziua; pentru că „băieții deștepți”, cu adevărat, au știut să se blindeze în legi, regulamente, contracte-beton etc…., pentru că… nu se vrea! (din orice poziție politică). Este așa de greu de înțeles că pentru orice formațiunea politică – avidă mereu și crescendo de bani – această mlaștină socială odioasă reprezintă „pușculița” incontrolabilă?

Vom trăi (sigur, voi, boieri dumneavoastră!) și vom vedea… Deocamdată mă opresc aici. Fiți siguri că voi continua echilibristica deasupra Niagarei din viața politico-economică a Românicăi… Deja – scriind aceste rânduri – mi-a venit ideea unui explicans mai detaliat, mai sofisticat, la adresa acestui explicandum care este societatea românească, Românica însăși la ora strict actuală, recte… ceasul al 12-lea fără câteva secunde… Ce ziceți de „Fantoma lui Lenin părăsește Mausoleul din Piața Roșie, se ia de mână cu cea a lui Stalin și cea a lui Mao (fără pigmeul de Motan Arpagic) și zboară tus’trei la capătâiul muribundului Donald-Duck-Dick…?

P.S. Despre muieri, pileală & fericire…, respectiv, muieri, căsătorie & nefericire…

– Care este fericirea absolută?
– Să aşezi o coroană de flori pe mormântul soacrei milionare.

Femeile sunt fericite în ziua nunţii lor pentru că este singura dată-n viaţă când ştiu cu ce să se-mbrace.

Mulţi caută fericirea aşa cum beţivul îşi caută casa. Ştiu că există, dar n-o pot găsi.

– Iarăşi te-ai îmbătat! Ieri am fost cu adevărat fericită văzându-te treaz…
– Da, dar astăzi e rândul meu să fiu fericit!

Toţi oamenii aduc fericire: unii prin prezenţă, alţii prin absenţă!

Nevasta într-un moment de mare sinceritate:
-Am să te fac cel mai fericit bărbat în foarte scurt timp!
Bărbatul:
-Da!? Când pleci?

N-am cunoscut fericirea adevărată până când m-am căsătorit. Pe urmă, a fost prea târziu…
Şi bărbatul căsătorit poate fi fericit, totul e să nu afle soţia!

– Cred că cea mai mare fericire pentru o femeie este să se căsătorească cu bărbatul pe care îl vrea.
– Hm… Cea mai mare fericire pentru o femeie este să se căsătorească cu bărbatul pe care îl vrea altă femeie!

[culese din alte „smulgeri” tematice]

   Citește și:

• LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (XLVIII)
• Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii