Arădenii în Al Doilea Război Mondial (17) | Mariș Petru, pe front, de la Est la Vest, trecând prin Curtici
Cine a fost Petru Mariș
Curticiul a fost prima localitate atacată de unguri în 13 septembrie 1944, după ce armata română trecuse de partea Naţiunilor Unite. Împotriva armatei maghiare, care dorea recuperarea întregului Ardeal, a luptat şi curticeanul Mariş Petru, născut în 10 iulie 1921, din părinţi ţărani, care au avut în proprietate 4 iugăre de pământ, primite la reforma agrară din 1921. A crescut în familie, alături de fratele mai mare, născut în 1920 şi de o soră. Tot în Curtici a urmat şi 4 clase primare. Nu mai mult pentru că, aşa cum mărturiseşte, „am lucrat de mic, de la 9 ani mergeam cu fratele de 10 ani la plug. Ne dădea tata schiţa unde să mergem. Ne dădea şi indicaţii cum să lucrăm. Toată lumea indiferent de vârstă trebuia să lucreze pentru că eram săraci şi doar din muncă ne puteam întreţine. Atunci nu puteai avea prea mari pretenţii. Am fost încorporat abia în 1944, pentru că având un frate mai mare pe front am putut amâna cu un an, şi am făcut-o mai ales pentru că era război. Am încorporat în Regimentul 93 Infanterie, din cetatea Aradului, unde am făcut instrucţia de bază”.
Plecarea pe front
Dar din cauza bombardamentelor aliate, care vizau Aradul cu obiectivele sale militare şi industriale, unitatea s-a mutat în Podgoria Aradului, la Ghioroc-Cuvin. Reamintim că începutul anului 1944 venea cu veşti extrem de neplăcute de pe frontul de est, armatele sovietice reuşind să treacă Nistrul şi Prutul în Moldova, fiind ameninţat şi teritoriul naţional cu un război pustiitor şi cu ocupaţia străină. Pentru a menţine linia frontului, stabilizată la începutul lunii mai, mareşalul Antonescu a mobilizat tot ce se putea mobiliza: şi scutiţii şi răniţii uşor şi contingentele mai tinere. De asemenea au fost transferate pe front şi unităţi ţinute pe graniţa de vest, în contra unei primejdii maghiare. Ca urmare şi militarii care făceau instrucţie la 93 Infanterie şi-au văzut năruite speranţele rămânerii departe de grozăviile războiului, de care auziseră deja destule.
„În aprilie 1944 ne-am îmbarcat în gara Arad să plecăm în Moldova, pe front” – povesteşte mai departe Petru Mariş. „Ţin minte că era într-o sâmbătă seară când am fugit până acasă să mă întâlnesc cu părinţii, dar duminica dimineaţa o trebuit să mă grăbesc înapoi să nu plece trenul fără mine. De la Arad ne-am dus cu trenul până la Iaşi, dar când am ajuns la Roman am văzut primele avioane ruseşti care or venit să bombardeze iar aviaţia antiaeriană le-o distrus, că ruşii aveau avioane slabe, neaţa le ziceam noi”.
Atacul rusesc
„A fost primul contact cu realitatea războiului. Atunci am zis, d-apăi unde mergem noi, şi ne-am apropiat încet, pe jos, de Târgu Frumos, la Podu Iloaiei, unde era frontul. Am intrat pe poziţie, pe Valea Oilor. Eu am fost agent de legătură între batalion şi regiment şi conform ordinelor duceam rapoartele între batalion şi regiment. Am ştiut prin urmare toate mişcările. Când s-o rupt frontul, era într-o sâmbătă, în 19 august, o venit un spion din liniile ruseşti, care o trecut pe la batalionul nostru, iară eu l-am dus mai departe, la regiment. Când am ajuns la adăpostul regimentului o intrat înăuntru, io nu am avut voie. Am văzut numai că deschide o schiţă mare. Cât îi mâine zi or început tancurile, tigrii ruseşti, să înainteze de la Târgu Frumos spre Podul Iloaiei. S-o început atacul încă de sâmbătă după amiază, nu s-o văzut cerul de fum şi de praf. Pământul tremura tot. Noi stăteam în pământ, ştii dumneata cum se auzeau de acolo exploziile proiectilelor de artilerie? Şi de sâmbăta până lunea or rupt frontul. Aşa or venit ca oile, prăpăd or făcut. Or rămas grămezi ruşii după tragerile infanteriei noastre dar ceilalţi peste morţi veneau. Nu i-am mai putut opri.
Atunci am zis noi că-i gata totul, dar maiorul o vrut să schimbăm frontul în flanc, că ruşii ne înconjurau, dar am avut un căpitan, Iosov, din Pâncota, bărbat cât un zmău, care o început să-l înjure pe maior. ‹Nu vezi în ce situaţie ne aflăm, cum putem să ne apărăm pe flanc dacă nu i-am putut opri din faţă›. Îi vedeam pe alţii cum fug din calea ruşilor, cu camioanele direct peste câmp”.
Fuga spre casă
„Io am reuşit de m-am suit într-un camion. Şi am venit până la Podul Siretului. Acolo era armata nemţească şi armata rusească în urmă, era o învălmăşeală de nedescris şi abia am reuşit să mă strecor şi să trec podul Siretului. După ce l-am trecut, şi eram la 5-6 kilometri distanţă, nemţii or aruncat podul în aer. Dacă nu treceam mă prindeau şi pe mine ruşii. De acolo m-am urcat într-un tren de marfă până la Buzău, unde ne-am dat jos mai mulţi soldaţi şi am luat-o drept spre munţi şi zece zile am tot mers pe Valea Buzăului. Am trecut peste Carpaţi pe la Întorsura Buzăului, dar dincoace, în Ardeal, era plin de nemţi şi n-am putut străbate, aşa că ne-am întors înapoi. De acolo, de pe munţi, românii luptau contra nemţilor. Când noi am ajuns în contact cu nemţii gata, gata să ne achite. Noroc cu un civil care o ştiut nemţeşte şi o tradus ce le-am spus nemţilor, că dacă am scăpat din gura celui mai mare duşman al nostru, adică ruşii, acuma ei de ce nu ne lasă să mergem acasă, la părinţi. Atunci comandantul neamţ s-o uitat la noi, eram vreo zece, ne-o studiat din cap până în picioare şi ne-o făcut semn să plecăm. Am avut noroc că am aruncat armele mai înainte şi aveam doar sacii de merinde. Cu armele nu scăpam.”
În război cu ungurii
„De la Întorsura Buzăului am luat-o către Braşov unde am găsit trenurile foarte aglomerate, dar am reuşit să ne urcăm pe acoperişurile vagoanelor şi aşa am ajuns la Arad. De la Arad o fost simplu, am luat un tren de marfă şi am venit acasă, la Curtici. Asta o fost cu 3-4 zile înainte de a intra ungurii în ţară. Acasă, ce mai, bucurie mare. La câteva zile m-am dus la PS, la Cuvin, şi acolo imediat s-o format un pluton împreună cu elevii de la Lipova şi am organizat front pe canalul antitanc Asta o fost lunea. Ungurii ne-or bombardat puternic dar nu or reuşit să ne scoată de pe poziţii, cred că până duminica, când ne-am retras spre Valea Cladovei. Am scăpat de acolo când or venit ruşii, după care ne-am organizat pentru pază şi am ajuns pe la Birchiş, la paza maşinilor cefereului. La Birchiş am văzut cum erau organizaţi oamenii, în echipe de câte 15, care păzeau satul de ruşi, să nu fure. Îl omorau pe rus dacă îl prindeau, aşa curaj or avut. După asta ne-or vărsat la 95 Infanterie de la Turnu Severin, unde am stat până înainte de sărbători, când am mai plecat odată să ne vedem părinţii, fiind în acel moment în formaţie de marş spre front. Şi am zis că fugim şi aşteptăm detaşamentul la Curtici. Dar de la Turnu Severin ne-o dat dezertori şi atunci am fost urmăriţi de jandarmi. Am avut nororc că fratele tatălui era primar. Şi nu ne-o lăsat să ne ducă cu escorta, o spus că el garantează pentru noi. Atunci am şi plecat urgent pe front. Detaşamentul al nostru era trecut deja de Curtici şi l-am ajuns în Ungaria dar nu o fost nimic, nu am avut probleme. Ne-or pus la porţie şi ne-am deplasat prin Ungaria, tot în zig-zag să nu ajungem prea repede.”
Rănit în Cehoslovacia
„Într-o noapte în care a trecut un convoi de camioane spre front io am reuşit să sar din mers în camion, ca să nu merg pe jos, gândindu-mă că o să îi aştept pe ai mei mai încolo. Ei da s-o întâmplat altceva, camionul nu s-o oprit până în Cehoslovacia, oraşul Modrigani, aproape de linia întâi. Când m-am dat jos din camion m-am întâlnit cu un văr de al meu, Bătrân, era la detaşamentul e lucru, care îmi zice: Hai repede că te văd ruşii şi imediat te trimit sub escortă pe linia întâi. Şi am stat la el două zile. După aceea am plecat să-mi găsesc singur unitatea prin munţii Slovaciei. Era de 1,20 cm zăpada, aşa era de mare. În cele din urmă tot ferindu-mă de poliţia militară m-am întâlnit cu un furgon care aducea din linia întâi militarii morţi. Plin era furgonul de soldaţi morţi, la unul îi atârnau picioarele, la altul capul. Ei Mitre, unde mergi tu acuma singur şi de bună voie am zis plângându-mi de milă! Am găsit unitatea, m-am prezentat la căpitan care când mă vede spune: ‹Măi băiete, nu te-ai putut ascunde pe undeva. Că tot tineretul ni-l omoară ăştia›. Om care o simţit! După ce m-o înregistrat m-o trimis înapoi la un pluton de rezervă, care era în refacere, că nu puteai sta încontinuu pe linia întâi. Că nu rezistai. În timpul ăsta o ajuns şi detaşamentul nostru. Atunci una două ne-o şi format pentru a pleca pe linia întâi”.
La spital în România
„Când am plecat dimineaţa în marş am nimerit lângă un ţigan, care mi-o zis să nu mă necăjesc că ţiganii sunt cu noroc. Am stat 2-3 zile pe linia întâi în Munţii Tatra, dar în 15 februarie am fost rănit la mâna stângă. Căpitanul tot da comandă: ‹Înaintează flancul drept, înaintează flancul drept›, da eu i-am arătat mâna şi am aruncat arma plecând înapoi, până la primul post de prim-ajutor, aflat la doi kilometri. Numai sânge era pe toată zăpada, aşa o curs de tare sângele. Şi abia am ajuns la postul de prim-ajutor şi mi-o dat fişa să merg la ambulanţă, în Ungaria. Io nu m-am dus la ambulanţă. Am plecat joi după amiază de pe linia întâi şi am ajuns duminica seara acasă, la Curtici. M-am dus la spital şi am avut noroc că acolo era un maior cu înţelepciune care m-o primit şi nu m-o întrebat de ce nu am fost la ambulanţă. Am stat 4 luni şi jumătate în spital la Arad. După aceea iar m-o concentrat la o brutărie, lângă fabrica de zahăr care făcea pâine pentru soldaţi. Da în livret scrie că m-am eliberat de la spital. Nu mi-o mai trecut concentrarea. Mai spun că în Ungaria oamenii ne mai dădeau mâncărică mai ales că am ştiut puţin ungureşte şi m-am înţeles cu ei, dar ruşii tot ruşi or fost, ce să vă mai spun”.
Povestea veteranului Petru Mariş seamănă cu a altor intervievaţi de ai noştri, dar spunem că nici nu ar putea fi altfel, ea confirmând o anume stare generală de lucruri. Remarcăm din nou că starea de spirit generală era antirăzboi, că principala preocupare a soldatului român, plecat cum se spunae de la coarnele plugului, era supravieţuirea şi întoarcerea acasă, lângă cei dragi. Dar nici nu putea fi altfel când el nu avea sentimentul că era războiul lui, mai ales în situaţia în care astăzi i se dă un inamic, iar mâine inamicul, care era arătat drept diavolul pe pământ, devine prieten. Acelaşi sentiment îl aveau din câte ne-a spus Petru Mariş şi comandanţii, deloc îndemnaţi să ţină trupa în frâu, de aici şi actele de indisciplină nesancţionate. Petru Mariş nu se simțea nici el un erou, doar un individ pe care vâltoarea istoriei l-a aruncat în cel mai mare măcel care a existat vreodată.
Citește și:
- Toată seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial – AICI
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI



![Actualizare [18+] dilema dilemei: interlopul și-a făcut poze cu falcă sau falcă cu interlopul?! Galerie de înjurături și amenințări care vă pot afecta emoțional 2 falcă - naposim](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2016/05/falcaedy-300x225.webp)










