PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (18)

PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (18) | PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MARE? sau PREA MARE PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MIC?

                                                                                  – Partea întâia  –   

[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”… Autorul] 

1. Cum adevărul devine minciună și minciuna – înțolită în propaganda ideologică – devine apoi… „adevăr”

Este 1 august, A.D. 2025. Deci începe luna august, ultima lună calendaristică a verii acestui an, dar și cea în care comemorăm (?) ziua de 23 August 1944… De ce pomenesc această zi memorabilă și nu alta (e.g. 15, Sf. Marie „Mare”?) se va vedea și … „înțelege”, pe parcurs. Lucram la continuarea materialului despre „triunghiul” Chatham upon Medway – Arad – Cluj. Am făcut o pauză („sfânta țigară”…) iar la revenirea în fața computerului, am deschis, din curiozitate, un material care m-a pus serios pe gânduri și mi-a răscolit mai vechi intenții de a „pălăvrăgi” pe marginea unei teme ce se re-dovedește a fi de mare actualitate (mai ales pentru noi, cei de azi): cât adevăr „adevărat” zace în „adevărul istoric”?

… Așa că m-am hotărât să fac o „pauză”, în „bavardarea” despre traseul din Anglia spre România (Cluj), cu trecere, obligatorie, prin Arad …

„Detonatorul” declanșării acestui nou intermezzo este un articol (vorbit!) al lui Cosmin Popa, cercetător științific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române: „De ce și cum a transformat Moscova istoria celui de-Al Doilea Război Mondial” [Istoria dezinformării] – prima parte [Veridica „V” Stand for Facts – 25 iulie, a.c. ]. Mai există și un sub-titlu: «„Marele Război pentru Apărarea Patriei” sau cum propaganda rusă a făcut din război o poveste de adormit conștiințe.» Comentariul site-ului este grăitor, de la sine: «Un episod despre cum istoria devine în Rusia lui Putin din ce în ce mai imprevizibilă. De ce și cum a transformat Moscova istoria celui De-al Doilea Război Mondial într-un lung șir de mistificări, pe care rușii le consideră astăzi adevăruri incontestabile.»

De ce m-am „agățat” de o „chestie” ca asta?

Pentru că, nefiind istoric (multi-declarat, sic!), cred că-mi pot lua libertatea de a aborda – în subiectivitatea-mi obligatorie – problema adevărului „istoric”… Pot recurge la un fel de „meta-istorie” (un fel de „istorie” sau filosofia & logica istoriei «ca știință!» foarte personală, deci subiectivă), dar care mă duce la niște consecințe destul de sumbre; din nou, mai ales în ceea ce ne privește pe noi… În centrul frământărilor mele se află problema „fake news” o sintagmă dar și o realitate devenită „la modă” în ultimii ani. De la început, țin să precizez că „fake news” (= în traducere frustă – știri false) nu înseamnă eroare! Apoi, toată istoria umanității este presărată de ceea ce azi numim „fake news”. Nimic nou sub soare… Dar, înainte de a „ataca” tema (subiectul), cred că sunt necesare niște precizări propedeutice, i.e., platforma de la care plec…

a). Ca fost „logician de meserie” aș putea umple pagini întregi despre problema adevărului, probabil și la un nivel aprox. „academic”. Nu e cazul aici și acum. Țin totuși să spun că există mai multe teorii ale adevărului (implicit, ale falsului), dintre care cea de cel mai bun și simplu „simț comun” susține că: numai constructele (elaborările) noastre mintale, sub forma de propoziții (judecăți) asertotice pot fi adevărate sau false. Verificarea se face – cel mai simplu – prin metoda corespondenței a ceea ce gândim cu acea realitate (fapte, evenimente, entități etc.) la care se referă ceea ce e în mintea noastră. Există și adevăr prin demostrație (sistemele ipotetico-deductive, tipice discursului teoretico-științific), adevăr prin coeziune (ideile noastre, pretinse ca adevărate, nu se bat cap-în-cap cu altele deja recunoscute, pretinse, acceptate… ca adevărate); mă opresc aici. Se observă că „ordinea” celor trei teorii ale adevărului (mai există și altele!) este una – să-i zic – „degenerativă” sun aspectul „calității” adevărului.

b). Nu există adevăr absolut, definitiv, eventual note, aspecte, trăsături de „absolut” ale unor adevăruri. În realitate, dacă este ceva absolut vis-a-vis de adevăr, atunci acesta este caracterul relativ al adevărului! Pentru ființa umană cunoașterea este un proces „nesfârșit” (nu în sensul de „infinit”!), mereu perfectibil, niciodată definitiv, de continuă depășire a erorilor… Nu degeaba spunea Socrate că „eu știu că nu știu nimic”… Nu este un proces infinit pentru că nici umanitatea nu este infinită…

c). Orice adevăr „se construiește” în mintea subiectului cunoscător și, prin urmare, este gnoseologic, obiectiv (cota de adecvare a cunoștințelor la fapte, la realitate) și gnoseologic, subiectiv (cota de participare a subiectivității agentului cunoscător la elaborarea produsului cunoașterii-„reflectare”). De aceea, adevărul glisează între aceste două limite intangibile: obiectivitate și subiectivitate, de aceea, nu cred într-un adevăr autentic-universal acceptat de toți oamenii: așa cum există doar individualitate irepetabilă, ireductibilă la alte individualități, la fel și în cazul adevărului (dar și falsului!)… aici intervine ceea ce este, sensibil periculos, – convenționalitatea adevărului (și falsului, deopotrivă!). No, cum îmi place să spun, „gata cu teoria!”; de aici începe problema pomenitelor fake news…

2. Un spectru mai vechi bântuie Europa: mitul, deliberat fake, al celor „28 de Panfiloviști”

Acum vreo câteva zile apăruseră – din nou! – o serie de știri „fake” pe rețelele media de la noi (știm cu toții care…): în 3 septembrie, a.c.,  Românica intră în război!… Cu cine oare? De partea cui? Cu ce scop? ș.a.m.d. Răspunsul era străveziu: ne vom „bate” cu rușii, de partea UE & NATO (noi fiind „carnea de tun” pe „frontul estic”), pentru a susține discutabilă independență și suveranitate a Ukrainei!… Deci să ne pregătim bărbații și tinerii apți de luptă să moară inutil pentru o cauză străină nouă… Djaba posturile de știri serioase și chiar autoritățile „de specialitate” dezmințeau „știrea”, prostimea (pulimea) e cu sufletul la gură: gata! S-a terminat!… Se introducea astfel psihoza stării de asediu, neîncrederea în actualii guvernanți (oricum, n-o prea merită!), eram vaccinați insidios (a ce citi „hibrid”!) cu ideea că ar fi cazul să ne reconsiderăm radical poziția (justificată istoric) față de „Măreața…”. Cui prodest? Știm prea bine. Mai greu e de înțeles cum o „anumită parte” a spectrului politic de la noi avea interesul de a susține și întreține o a astfel de gogoriță, enormitate… De ce? Cauzele sunt mult mai adânci și nu este – hic et nunc – momentul să le etalez. Pe fondul dezbinării generalizate din viața politică și economico-socială de la noi, totul „pică” mană cerească pentru „unii”… Dar să plec de un „eveniment-parabolă”, demn de învățături, pentru noi, cei de azi…

Toate cele spuse mai sus sunt menite să vă pregătească, boieri dumneavoastră, pentru ce urmează… Desigur, veți spune că acest caz nu este singurul în falsificarea istoriei. De acord! La urma urmei, e vorba de un film artistic („o cine-romanțare”) și nu un film documentar… Problema e când a fost realizat și prezentat populației ruse (anul 2016!) și cu ce scop? Țineți cont să suntem după anexarea peninsulei Crimeea și cu puțin înainte de februarie 2022…

Deci filmul „Cei 28 de Panfiloviști”… Pentru a nu fi acuzat de vreun parti-pris, voi relata ce au scris alții, inclusiv un istoric ex-sovietic / prezent-rus…

În Cinemagia se relatează sec: «URSS, la sfârșitul lunii noiembrie 1941. Bazat pe relatările reporterul Vasilii Koroteev, care au apărut în ziarul Armatei Roșii, Krasnaia Zvezda, la scurt timp după bătălie, aceasta este povestea un grup de 28 de soldați din Divizia 316 pușcași ai Armatei Roșii, sub comanda generalului Ivan Panfilov, care a oprit înaintarea spre Moscova a unei coloane de 54 de tancuri naziste ale diviziei a 11-a Panzer, timp de câteva zile. Deși erau inarmați doar cu arme de bază, majoriatea inutile împotriva tancurilor, ei luptă neobosiți și sfidători, cu un curaj mai puțin întâlnit și dăruire de neclintit, pentru a proteja Moscova și patria lor…». Menționez că filmul – care a făcut „furori” în rândul publicului sovietic (pardon, acum federal-rus!…) –  s-a realizat și cu contribuția (colecta) bănească a cca. 35.000 de cetățeni ai Federației Ruse (deci nu toți de etnie rusă, 100 % ).

Pe aceeași pagină de net, Perca Mihai Marco, în 24 septembrie 2019 comentează: «Un film bunicel, dar din păcate bătălia prezentată nu a fost așa eroică precum este prezentată. În 1941 Armata Roșie avea neapărat nevoie de povești eroice, cu soldați care se sacrifică pentru patrie, pentru a ridica moralul soldaților, așa că a inventat această moarte glorioasă a celor 28 de panfiloviști. Chiar un raport al NKVD din 1948 confirmă că această moarte glorioasă este o minciună. Din păcate în Rusia lui Vladimir Putin se continuă răspândirea acestor minciuni, propagandă sovietică, pentru a reaprinde naționalismul rusesc. Este exact ca în Coreea de Nord, unde elevii învață că americanii au început războiul din Coreea, dar Kim Il-Sung a luptat curajos și i-a înfrânt pe americani. Așadar, nota mea este 7, dar pentru faptul că este un film istoric care nu respectă realitatea îi voi acorda 6.
PS: În 1941 o astfel de poveste era necesară pentru a ridica moralul populației, dar în 2016  să continui să menții astfel de minciuni…. este exagerat.»

În 30 noiembrie 2016 – la Radio Europa Liberă – Moldova  – Liana Grâu, prefața un interviu cu un istoric rus credibil (Boris Sokolov):«Oficial s-a comunicat că toți cei 28 au murit în lupte. Despre acest act „eroic” a scris „Krasnaia Zvezda” [care a creat un mit similar cu acela din antichitate al celor 300 de spartani conduși de regele Spartei Leonidas ce au stat în calea zecilor de mii de perși al lui Xerxes în anul 480 î.c., mit ecranizat în 2006 la Hollywood]. (…) În iulie 2015 arhiva de stat a Rusiei a publicat un raport despre faptul că istoria soldaților-eroi ai lui Panfilov este o fantezie a jurnaliștilor. După aceasta ministrul Medinski a recomandat conducătorului Arhivei de stat a Rusiei, Serghei Mironenko, „să se ocupe de meseria sa și să nu dea aprecieri personale documentelor de arhivă”. Mai târziu, Mironenko, care a fost șeful Arhivei din 1992, a fost destituit din funcție. Producătorii filmului au calificat denunțarea mitului soldaților eroici ai lui Panfilov drept „slăbirea fundamentelor morale ale poporului”.»

În continuare, corespondenta Radio Svoboda, Liubovi Cijova l-a întrebat pe istoricul Boris Sokolov de ce puterea actuală este interesată să țină în viață mituri despre cel de al doilea război mondial. Radio Svoboda: De ce credeți că are nevoie puterea actuală de astfel de filme?

Și iată răspunsul extrem de pertinent:« „Acest lucru se face pentru a menține un tablou mitologizat al celui de al doilea război mondial și al războiului pentru apărarea patriei. La noi se păstrează practic toate miturile sovietice și actele de vitejie, multe dintre care sunt inventate de propagandiști. Iar unele acte de eroism care chiar au avut loc rămân în umbră pentru că nu erau cunoscute în perioada războiului. Pur și simplu acum marele război pentru apărarea patriei și victoria de atunci au devenit, din punctul de vedere al puterii, baza identității naționale rusești. Iată de ce s-a construit un mit care are foarte puține tangențe cu realitatea atât din perspectiva jertfelor reale pe care le-a suportat Uniunea Sovietică, popoarele Uniunii Sovietice în această luptă, cât și a rolului pe care l-a jucat Stalin în declanșarea celui de al doilea război mondial, dar și a rolului aliaților URSS în acest război și din multe alte perspective.”».

Din partea mea: no comments…

3. Cine e „prea mic” pentru „un război atât de mare”? : Românica. Cine e „prea mare” pentru „un război atât de mic” [i.e. războiul hibrid al fake-news]?: Rusia (…& China, Coreea de Nord, Iran…)

„Războiul atât de mare” – care bate și la ușa noastră, cică, după cum „zic fake-news – urile” de la noi – se profilează între lumea liberă și lumea totalitară. Noi suntem prea mici pentru așa ceva; doar dacă ne menținem ferm pe linia pro-europeană și nord-atlantică, putem spera la un viitor mai bun. Am dat cazul de exemplaritate de mai sus cu un singur scop: să ne scuturăm de isteria megalomanică a Rusiei care se crede în „stare de asediu” de la 1917 până în prezent (probabil și în viitor…). De asemenea, nu vreau să impietez cu nimic asupra marilor sacrificii eroice făcute de Uniunea Sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial. La fel putem vorbi și de Statele Unite, Marea Britanie, Franța… toți care au făcut parte din Marea Coaliție Anti-hitleristă. Dar, din acest moment, voi risca să calc pe gheață subțire… Eroi (adevărați, nu „fabricați”!) au avut și Germania, Italia, Japonia și… alte nații ce au fost mult-hulite în ultimele 7-8 decenii. Ei sunt trecuți sub tăcere; istoria glorioasă o scriu numai învingătorii, nu și învinșii. Și inamicii Marii Coaliții au plecat la război sub steagul și la chemarea patriei ( vaterland, madre-patria, sokoku maza). În toate taberele s-au întâlnit acte eroice dar și mari ticăloșii (să dau exemplul trupelor SS sau cele ale „glorioasei” Armate Roșii în zonele de ocupație?; credeți că, de pildă, anglo -americanii și franțujii au fost, peste tot, domnișoare neprihănite?). Războiul scoate tot ceea ce e mai rău din om… Nu cred că și ceea ce este mai bun din om… La urma urmei, actul de eroism (sau lașitate) este un act pur individual! Nu există acte colective de acest gen, eventual fenomene de contagiune. Eroismul însemnă depășirea instinctului de conservare-apărare; lașitatea este situarea în limitele instinctului respectiv.

Chiar și falsificarea istoriei, cu scop clar propagandistic, este inevitabilă! Istoria o scriu populațiile – popoarele – națiunile din punctul de vedere al intereselor lor fundamentale; nu se vor auto-denigra niciodată, n-ar avea sens pentru istoria lor în calitate de conștiință istorică!

Credeţi că noi, românaşii, nu am făcut la fel? Fiecare „își scrie” istoria care-i convine!… Și fiecare crede ce vrea să creadă… Die Gedanken sind frei!…

Am plecat de la „situația de fapt” de la noi: inamicii externi (și interni!) ai României caută să ne bage în ceața sentimentului că suntem o tabără militară asediată. Dacă reușesc sau nu, depinde de noi, „ceilalți” (presupuși onești?!). Problema e că sentimentul de nesiguranță, indus de apăsarea sentimentului de a fi sub asediu, nu însemnă numai la referirea la un „război iminent”… V-ați gândit că și guvernanților noștri le-ar conveni (mai ales în această perioadă tulbure, periculoasă) inducerea sentimentului de a fi sub asediu? Un alt tip de asediu! 

Dar despre asta, în continuarea acestui material… Până atunci, s’auzim numa’ de bine și de sănătate și… NO, SERVUS dragilor!…

       Citește și:

• Integral seria PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ – AICI
• Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii