PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ (19) | PREA MIC PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MARE? sau PREA MARE PENTRU UN RĂZBOI ATÂT DE MIC?
– Partea a doua –
[ARGUMENT. Mai toate dicționarele serioase cad de acord asupra ideii că „pălăvrăgeala” este „Discuție despre lucruri lipsite de importanță”. Deci, un fel de vorbărie inutilă… Și totuși întreaga istorie a umanității este punctată – dominant! – de astfel de momente. Când un fenomen „întâmplător” se manifestă repetitiv, enervant de „repetitiv”, atunci el devine necesar!… Cel puțin așa ne spune dialectica: „necesitatea” își croiește drum prin intermediul „întâmplărilor”, la fel cum legitatea obiectivă (statistic-probabilistă) apare în și prin „jocurile hazardului”… Autorul]
1. Mitologii paralele: mitul înfierării cu mânie proletară a capitalismului vs. mitul înfierării cu mânie capitalistă a comunismului
Să ne amintim principiul metodologic atribuit lui Voltaire – definirea termenilor…
«O mitologie este un ansamblu relativ coerent de mituri, întâmplări care descriu o anumită religie sau un sistem de valori. Cuvântul „mitologie” provine din limba greacă (μυθολογία), din fuziunea cuvintelor „mythos” („poveste” sau „legendă„) și „logos” („cuvânt”). În general, miturile sunt opere literare narative tradiționale care au rolul de a explica diferite fenomene ale naturii, originea omului și a animalelor, etc. De obicei, miturile implică prezența unui element sacru, a unor zeități, a unor forțe fabuloase, supraomenești. Miturile se suprapun adeseori cu legendele, diferențele dintre acestea fiind că legendele au un sâmbure de adevăr, în timp ce miturile sunt complet imaginare. (…) Eventual, termenul „mitologie” poate cuprinde totalitatea miturilor dintr-o cultură sau o religie (de exemplu: mitologie greacă, mitologie egipteană, mitologie nordică) sau o știință care se ocupă cu reconstruirea, studiul și interpretarea miturilor.» [ Wikipedia ]. Am ales această „variantă”, fiind cea mai simplă și clară, fără „academisme”.
Miturile nu sunt nici adevărate, nici false. Ele nu au un scop cognitiv ci ideologic: ele trebuie să dea un sens, o noimă fiecărui moment al conștiinței istorice a unei populații, a unui popor sau a unei națiuni. Numai așa, noi, muritorii de rând, vom „înțelege” și accepta viața așa cum este și deci, e musai să fie trăită astfel. Afirmarea unei mitologii nu înseamnă adevărul ei; negarea unei mitologii nu însemnă falsitatea ei. Afirmarea unei mitologii nu înseamnă excluderea alteia / altora; negarea unei mitologii nu înseamnă falsitatea ei, ci acceptarea, de principiu, a altei / altor mitologii. Nu există epocă fără mitologie / -ii. De aceea nu sunt de accord cu „baterea în cuiele timpului”: «Mitologia ca sistem general este elaborată începând din stadiul culturii primitive, până în momentul apariției civilizației tehnice timpurii și a formelor ei de gândire teoretică [s.n.], adică până atunci când mitologia – ca sistem integral – este absorbită și codificată – integral sau în parte – de religie. (…) Definită dinăuntrul ei, subiectiv, mitologia este o încercare globală de cunoaștere absolută a universului, deci o filosofie care conține demersul mistic și o știință generală care exclude experimentul și care se constituie în orice cultură primitivă.»[ idem] Eu susțin că nu mistica generează o mitologie ci mitologia generează o mistică. Apoi, azi, mitologia prefigurată într-o nouă mistică, devine ideologie, iar ideologia devine cel mai pervers instrument de manipulare.
Mitologiile „umplu” și în prezent spațiile goale rămase în gândirea și cunoașterea critică. De la Dumneazeu, la zeii moderni al muzicii rock, ai ecranului, ai fotbalului și… mai ales… ai banului… În comunism, Dumnezeu devine „dictatura proletariatului”, are masca lui Marx, Lenin, Stalin, Mao, dinastia Kim (poate și a Motanului Arpagic & a Ovarășei Codoi…); în capitalismul contemporan, Dumnezeu devine liberul întreprinzător de succes, ajuns magnat iar „vițelul de aur” este, evident… banul… care întruchipează mitologia succesului!…Chiar și nostalgia lui…
***
În partea întâi a acestui material, îmi exprimam oroarea față de un film „artistic” rusesc (dar în spirit, clar, sovietic), unde se mistifica adevărul ororilor Marelui Război pentru Apărarea Patriei și se omitea („falsifica”) adevărul marilor fapte de vitejie (reale dar și super-tragice) ale unui popor. Glorioasa Armată Roșie n-a fost atât de „glorioasă” precum se spune… (întrebați părinții și bunicii voștri). Înlăturarea fascismului de tip nazist, mussolinian, militarist japonez etc. a însemnat (pentru aprox. o tremie a planetei și aprox. jumătate de secol) înlocuirea acestuia (alocuri!) cu alt tip de „fascism” – comunismul… Același lucru s-a produs și cu mitologiile timpurilor respective.
Da, Rusia (strict) contemporană are nevoie de o mitologie sui-generis care este apoi transfigurată într-un pan-rusism ce dă frisoane întregii lumi: Mat’i Rossia are o misiune nu numai istorică, ci și divină (un fel de „neocomunism creștin-ortodox radical, i.e. naționalist). „Testamentul” lui Petru I („asezonat” și de Ecaterina cea Mare) trebuie dus până la capăt! (Care este capătul? Numai Dumnezeul sovieto-rus știe… ). Exemplul palpabil și mobilizator-„patriotic” este Marele Război pentru Apărarea Patriei; dar să nu uităm că Rusia nu a fost bătută nici de teutoni (e.g. Alexandr Nevski), nici de francezii – „aducători ai noilor idealuri ale Revoluției Franceze”?… – ( e.g. Napoleon) și nici de Hitler… Treaba asta trebuie sădită adânc în mentalul colectiv rusesc, nu contează cum, e bună orice mitologie… atât timp cât „funcționează”… Să nu uităm pecetea religioasă, pravoslavnică: până și Stalin, când a văzut că „se îngroașă gluma”… a deschis bisericile. Rusia are de recuperat azi ceea ce a fost din totdeauna a „ei” (e.g. Ukraina…), mai mult, există o bună parte de Europă care „a fost” tot a „ei” (e.g. Estul socialist) și de ce nu?… trebuie îndeplinit și visul lui Stalin: „Nu ne oprim până la Atlantic!”… Se uită cum, mai nou, „Măreața…” și „Glorioasa Armată Roșie” s-a retras cu coada între picioare din Afganistan… Dar s-a întâmplat și la „case mari”, e.g. lecția Vietnamului (mai nou, și a Afganistanului ‹iarăși?›, ba și a Irakului…) pentru yankei… Dar rusnacii noștri, cu adevărat patrioți și cu frică de Dumnezeu (cel numa’ al „lor”), nu trebuie să uite că și azi Ma’ti Rossia e sub asediu (sancțiunile economice ce curg gârlă din partea Occidentului)… Deci…
Ăsta a fost filmul „Cei 28 Panfiloviști”, învățăturile sale și mai ales (pentru noi, românașii) „avertismentele” sale. Nu este nimic nou sub soare la capitolul mitologie, devenită ideologie a „eroismului” (și… a „ororismului”…); atâtea și atâtea opere de artă (din toate modalitățile de exprimare estetică) au făcut și fac același lucru. Cazul filmului pomenit cu „aura” de exemplaritate (în Partea întâi a acestui material) este deci peremptoriu. Și… „actual”! De aceea, îmi propun, acum, să aruncăm „o ocheadă” și în ograda noastră…
2. Românica zilelor noastre: între demonizarea și apologia comunismului sau între apologia și demonizarea capitalismului?
În partea întâi a acestei „pălăvrăgeli” am pornit de la un film rusesc apologetic, ceea ce m-a condus la reflecții amare despre mitologia comunistă a cărei notă de actualitate este inducerea sentimentului iminenței unui război devastator (și, probabil, ultim) între „Estul” totalitar (?) și „Vestul” liberal-democratic (?). De aici, și nevoia tuturor de a se pregăti pentru o „stare de asediu”… Senzația pe care o trăim acum este cea de „care-pe-care”; totul a ajuns să se judece în „alb și negru”, fără nici o nuanță. Cam asta este concluzia primei părți din articolul (vorbit!) al lui Cosmin Popa, sub genericul „Istoria dezinformării” [Veridica V Stand for Facts – 25 iulie a.c.]. Era un bun pretext pentru mine spre a „translata” pălăvrăgeala spre realitatea românească imediată…
N-a mai fost cazul! Iată, intră în discuție un alt material incitant despre mitologia – mistica – ideologia Românicăi post-comuniste (pot spune „capitaliste”?): Matthew Garvey & Andreea Ghiorghe – „Miturile ‹raiului› comunist” [www. DG 24.ro, până acum (1)- 29 iulie, a.c. & (2)- 31 iulie, a.c.]. Genericul luărilor de poziție de către o serie de persoane avizate și intervievate a fost clar, fără dubii: «Aproape 36 de ani au trecut de când românii au ieșit în stradă și au strigat „Libertate!”, „Jos comunismul! și au declanșat o Revoluție sângeroasă care a dus la căderea Regimului Ceaușescu. Dar, în mod paradoxal, după acești zeci de ani de libertate și democrație, ideea că în comunism „era mai bine” a crescut în popularitate. Generațiile s-au schimbat, iar astăzi părerea față de dictatură se formează, mai degrabă, din povești și frustrările generate de situația economică actuală. Digi24.ro a încercat să afle, cu ajutorul specialiștilor, cât este adevăr și cât este minciună în miturile care circulă în aceste zile despre perioada de dinainte de de’89.»… Autorii sus-menționatelor articole ridică niște întrebări, aparent simple, banale… dar în realitate, cu mult skepsis: «S-au întâmplat mai multe „lucruri bune” în comunism decât „lucruri rele”? Era mai multă siguranță publică în comunism decât e acum? Era mai ușor accesul la educație de calitate decât e acum? Era mai ușor accesul la sănătate decât e acum? Avea statul mai multă grijă față de cetățean? Era sau nu mâncarea mai sănătoasă? Filmele de calitate au dispărut? Muzică și divertisment mai bune? ».
Dar s-o luăm pe îndelete:
a) Până în anul de grație 2025 mai există generații născute și „trăite” destui ani în comunism (ba chiar și înainte de „ciuma roșie”). Apoi, din nou în… „capitalism”… Acestea pot face comparații. Cei care încă nu au dispărut natural, se impart în două sub-categorii (inegale ca dimensiuni): Pe de o parte, puținii care s-au bucurat de anumite „privilegii” (mai mari sau mai mici) și care, după ’89, chiar au ce regreta. Ei sunt „nostalgicii” de substanță. Pe de altă parte, majoritatea, i.e., cei din adevărata clasă muncitoare (industrială și agricolă) – „clasă conducătoare” în societate (ce ironie!…) și care „au gustat” din plin din „deliciile” Epocii de Aur (azi, un fel de „paradis pierdut”). Nu vreau să mai trec în revistă privațiunile timpului. Păturile sociale „intermediare” (nu numai intelectualitatea, ci și… lumea interlopă de atunci) au oscilat între mizerie și o relativă bunăstare. Cei ce nu s-au „adaptat” la noile realități (din varii motive) sunt „nostalgicii” de formă.
b) Generațiile tinere, născute după 1975 sunt un caz paradoxal: cei născuți de dinainte de ’89, în intervalul ’75 – ’89, cu greu și cu puține excepții și-au putut forma o imagine corectă despre anii de agonie a socialismului multilateral dezvoltat; cei de „după”… nici atât! „Paradoxul” are mai multe fețe: cea mai ciudată este apariția unei nostalgii după comunismul pe care nu l-au trăit?!… Lozinca este „era mai bine înainte!” Cum dracu’? Cineva trebuie să le fi inoculat asemenea idei care au găsit teren fertil mai ales în mediile frustrate de incapacitatea auto-realizării în noile condiții (din vina lor sau nu…). Cine le-a inoculat și de ce? Pare ușor de răspuns („nostalgicii”!), dar nu-i așa! Personal, n-am găsit încă o explicație satisfăcătoare. O altă fațetă a „paradoxului”: multe categorii sociale tinere și relativ tinere baună „vrem o țară ca afară” (evident nu Rusia, China, Coreea de Nord, Iranul ș.a.m.d.!) dar nu o mai „văd” înăuntru, ci doar efectiv afară: așa că o șterg pe capete spre Vest și peste Atlantic (chiar și spre Sudul planetar), fără a fi pregătiți pentru așa ceva. „Acolo”, cei mai mulți vor îngroșa rândurile „dezamăgiților” dar puțini dintre ei aleg să se întoarcă „acasă” (care „casă”?)… Cum am trăit în Anglia și am avut ocazia să văd și USA pe viu, știu ce vorbesc…
Și atunci, boieri dumneavoastră, ce mama dracu’ se petrece? Ba mai mult, mulți, foarte mulți dintre cei plecați la studii „afară” și care au o cotă acceptabilă de reușită „acolo” (se subînțelege că nu toți, pentru că nu „pleacă” doar cei performanți în viața de liceu, ci și lepre, dar cu babaci cu buzunare adânci și pline), deci mulți, în ciuda declarațiilor sforăitoare că vor să revină acasă, să pună, și ei, umărul la propășirea vaterland-ului… aplică vechea lozincă: „Trăiască Partidul Comunist!… rămân…”
Chiar așa, ce se întâmplă? Mai ales acum când asistăm la o dorită „operație chirurgicală” de amploare în organizarea administrativă, financiară și chiar politică a statului. Vă reamintesc, boierii mei: una din ultimele știri (nu e fake news!) dată pe toate rețelele mass media (chiar zilele acestea!): în Londra, oficial (!), limba română a devenit a doua limbă străină vorbită!… Nu hindi, nu poloneza, nu spaniola nu… mama dracu’… Oricum știam că populația de origine (!) română în Anglia (nu în tot U.K.) a devenit a doua ca mărime după engleji (… & scoțieni, velși, nord-irlandezi), depășind aprox. un milion jumătate! No, ce ziceți?..
Mi-am dorit să tranșez „pălăvrăgeala” în această parte a doua a prezentului material. N-a fost să fie… Nu am epuizat încă toate gândurile pe care doream să vi le împărtășesc. În plus, au apărut „noutăți” ce sunt „musai” de chibițat…
Distinsa (să-i zic și „doamnă” ?) judecătoare – Elena-Raluca Costache – șefa CSM, a acordat un halucinant interviu, exclusiv pentru Euronews Romania, legat de intențiile Guvernului I. Bolojan de a face oareșice „justiție” în sistemul de justiție (în lumea magistraților, mai ales), la presiunea indignării justificate a Românicăi profunde… Să vii și să argumentezi că aprox. 11.000 lei pensie nu ajung pentru un trai normal („mediu” – după „distinsa”…) în lumea „elitei” magistraților!… Așa ceva nu se poate susține în condițiile strict actuale de austeritate impusă tu-tu-ror (!), mai ales când există oameni, chiar familii (cu copii!) ce sunt nevoiți să „supraviețuiască” de la o zi la alta, cu un venit, uneori sub 2.000 lei (!!!)… azi ???!!!… Mă gândesc – sincer! – dacă n-ar fi cazul unui control psihiatric și la asemenea „persoane / personaje”, la fel cum s-ar recomanda și parlamentarilor și politicienilor noștri…
Nu mai pomenesc show-ul de post-gust (ca să nu zic, de-a dreptul grețos, kitsch) dat de Călin-File-din-Poveste & Gică a lu’ Simion la Broșteni… De data asta, separat, fiecare anturat de „brigada artistică de agitație” a țipțărilor proprii, s-a mânjit „artistic” cu olecuță de noroi, în mijlocul oamenilor oropsiți de soartă și care, culmea, mai doreau să și fie lăsați în pace să poate face efectiv ceva util… Mare-i Gredina Domnului? NU, prea mică!…
De aceea, boieri dumneavoastră, vă zic LA REVEDERE într-o parte a treia (chiar finală?) a celor scrise până acum…
S’AUZIM NUMA’ DE BINE! (veche rostire, pe vremurile tot „vechi” de la Radio Europa Liberă!…). NO, SERVUS (a la ‹și de la› Cluj…)!
Citește și:
- Integral seria PĂLĂVRĂGEALĂ DESPRE CONDIȚIA UMANĂ – AICI
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii















