[CRITIC GUEST] Anda Vahnovan: „La celălalt capăt al anilor”

anda vahnovan
Distribuie:

Anda Vahnovan, născută la Chișinău, a studiat la „Universitatea Babes-Bolyai” din Cluj Napoca la Facultatea de Jurnalistică, absolvind ulterior un masterat și un doctorat în Sociologie la aceeași universitate. A fost jurnalistă la ziarul „Timpul” din Chișinău, la revista „Capitala” și a predat cursul de publicitate la „Universitatea de Stat” din Republica Moldova. Actualmente este redactor la „Revista Timpul din România ediția din Republica Moldova” și este instructor de limbă, cultură și civilizație românească la Londra.

Volumul de debut „Sârme” a apărut în 2022 la Casa de Pariuri Literare și a obținut premiul special al Uniunii Scriitorilor „Pentru Debut în Poezie” și „Premiul special Iulia Hașdeu”, oferit de Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu în 2022. Tot în 2022 apare  „Underground – #povestirilondoneze”, volum de proză apărut la Editura Prut Internațional, Chișinău, volum nominalizat la premiile USM Chișinău la categoria debut. Poemele sale au fost incluse și în volumul colectiv  „Generația O mie de semne. 59 de poeți apăruți la „Poșta redacției””, 2022 la Editura Casa de Pariuri Literare, București, în antologiile „Garderoba” și „30. Antologie aniversară” în 2024 la Editura Paralela 45. În 2025 apare în volumul colectiv de proză scurtă „Profesori la tablă” tot la Editura Paralela 45, cât și în antologia epitafurilor românești „Doar o vorbă să-ți mai spoon:river”, coordonată de Ion Barbu, Editura Paralela 45, București.

În 2023 a fost invitată la Institutul Max Blecher, ediția 276. A participat la festivalurile internaționale „Patras World Poetry Festival” (Grecia), ediția a 7-a,2024, „Pământuri mitice”, ediția a XI-a, din Bruxelles, Belgia, 2024 și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere „Filit Iași”, România – 2024. Din 2023 este instructor de „Limbă, cultură și civilizație” în școlile din Londra.


Cămila 

pe când aveam 10 ani, ne mutaserăm în primul nostru apartament

lângă Porțile Orașului.

dincolo era doar lacul în formă de opt Восьмёрка și  зоопарк-ul,

un loc devenit familiar din lipsă de ocupație

și mai ales de prieteni – 

intrarea nu o plăteam.

 

găsisem o gaură în gard și un suflet la fel de singuratic – 

o cămilă

slabă, cocoașele fleșcăite, alungată mereu de celelalte cămile durdulii,

lăsată flămândă 

 

„cât de crude sunt animalele”, mă gândeam.

îi culegeam zilnic câte un braț de iarbă,

mai aduceam și pâine uscată când puteam,

iar cămila mă simțea de la distanță și alerga fericită spre gard.

 

într-o zi, gaura din gard a fost reparată

eu, între timp, îmi făcusem câțiva prieteni.

 

începuse anul școlar, 

am uitat-o.

ea, probabil, m-a tot așteptat până a înțeles

 

cum e cu oamenii


Cealaltă ușă

cea mai așteptată zi de școală era sâmbăta.

orele se terminau devreme și alergam

la Pinguinul de la Botanica,

stăteam pe treptele magazinului cu mult visatele cornete în mână,

trântiți pe ghiozdane,

urmărind mirii și miresele

veniți la Oficiul Stării Civile aflat la capătul șirului de magazine.

aromele nepământești seduceau papilele,

culorile capitalismului de început,

50 de copeici față de 12, cât costa un Plombir,

dublu la cântar.

coloranții chimici alimentari, ambalați în cutii

erau depozitați în spate

la cealaltă ușă,

am aflat târziu cât de nocivi erau.

 

programate din oră în oră,

alaiurile cu miri veneau ca după un scenariu tras la xerox:

inelele, cupa de șampanie și poza de grup de pe trepte – 

mirii pe mijloc, socrii și nașii prin părți

vorniceii – jos, în pirostrii.

urmau pozele pe după copaci, cu mireasa în palmă.

reclama cu tentă erotică a sporit enorm vânzările înghețatei – 

o găselniță potrivită dorințelor postsovietice înfometate – 

păcăleală publicitară

mai puțin eficientă însă decât cea din zâmbetele dulci ale mirilor

am înțeles și asta 

 

cam târziu – 

la cealaltă ușă,

la ghișeul cererilor pentru divorț


La celălalt capăt al anilor

la celălalt capăt al anilor ești tot tu,

răscolind bilețelele cu mesaje indecente,

rătăcite intenționat printre cursurile de drept.

în sala mare a Bibliotecii Central Universitare

ne atingeam din greșeală coatele,

căutând printre fișiere cartoane îngălbenite – 

Proust, Kafka, Eco, Dreptul Roman – 

flirtăm printre filosofi, seme și sememe legi și spețe.

acum există aparate de cafea și se construiește o clădire nouă,

dar atunci

ne încălzeam la barul din demisolul rece

cu ceaiul ieftin de fructe

a, da, și batonul de ciocolată Bucegi, la 60 de bani,

 

s-a devalorizat tinerețea noastră


Nu îmi pot privi mâinile

tot mai des evit să îmi privesc mâinile,

zici că nu îmi aparțin,

că sunt ale mamei când îmi pregătea geanta de plecare în lume.

învelea fiecare obiect în punguțe,

le mângâia cutele, le aranja colțurile,

iar la sfârșit le mai netezea o dată.

 

m-a întrebat dacă nu mi-am uitat șosetele groase

și puloverul de lână pe care mi-l făcuse

din alte două mai vechi dezlânate – 

„frig să nu îți fie acolo la munte.”

 

alături aștepta împachetată într-o geantă de rogojină

plapuma primită de pomană la înmormântarea bunicului Mihai

și un ceaun nou-nouț de la Piața Centrală

cu 2 kilograme de hrișcă vărsată – 

„să nu îți fie foame”, mi-a zis, „iar hrișcă pe acolo nu se găsește”.

le-a pus una în alta și le-a legat cu o sfoară,

le-a mângâiat cutele, le-a aranjat colțurile

și le-a mai netezit o dată.

 

ultima a fost cămașa de noapte

pe care mi-a cusut-o înainte de plecare.

 

„să îți porți cu demnitate poalele!”,

mi-a scris pe interiorul ei cu pixul.

 

m-a petrecut la gară într-o dimineață de octombrie,

mi-a mângâiat cutele bluzei, i-a aranjat colțurile

și a mai netezit-o o dată.

 

mama avea anii pe care îi duc eu acum

eu 

de ce nu îmi pot privi mâinile?


Mănăștur

când am intrat pentru prima dată în apartamentul 12 din Mănăștur

lipseau până și întrerupătoarele și becurile,

atârnau doar fire neizolate.

am stat pe întuneric,

am păzit copiii să nu umble la fire, doar lebedele albe de pe fundalul gresiei negre din baie

se deslușeau la lumina oarbă a lunii.

am schimbat totul –  ușile, geamurile, pardoseala de lemn de brad

cariată,

tot ce mai putea fi dus și nu a mai apucat

Domenico, fostul proprietar.

am înlocuit vasul de wc, lavoarul și chiuveta,

am dat drumul la apă și la aer

și am mai dat o dată,

ca să fie.

din boxa plină de lucruri vechi, genți și haine

nu a luat nimic însă,

„să le aruncați”, ne-a zis,

au fost ale mamei mele, Dumnezeu să o odihnească.

 

cică era fratele unui renumit țigan din Cluj, 

 

iar taică-său obișnuia să cânte seara pe balcon la acordeon.

 

cojoacele de piele, gulerele putrezite, rochiile de pe umerașe

atârnau în boxă ca niște stafii,

urme ale unor vieți uitate

pe care fiu-său nu le-a putut arunca.

 

când ne-am mutat din acel bloc, 

am lăsat în boxă și hăinuțe de copii,

borcane de 3 litri, însemnate cu oje colorate,

aduse de la Chișinău de părinți. 

 

stăteau alături de cojoacele decedatei – 

 

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

însemnate cu oje,

 

pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama.

 

nu ne-au mai trebuit

dar nici nu le-am putut arunca.

 

„să le arunci”, i-am zis tinerei doctorițe de la cardiologie

venite în locul nostru,

bucăți din aripile lebedelor am zărit apoi în sacii duși la tomberon

și alte perdele și-a pus

ca să fie asortate,

ca să fie.

 

s-a mutat anul acesta și doctorița

a lăsat în boxă rochiile vechi, cursurile de la facultate

și ceva cărți.

 

stafii de piele

stafii de cârpe

stafii de sticlă

stafii de hârtie

iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală,

ca să fie


Spectacolul străzii

haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele,

cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor,

sari-uri roșii și turcoaz.

pudră vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate,

turbane albe pe capete măslinii și bărbi stufoase în dungi,

draperii dhotis legate în jurul șoldurilor.

arăboaicele machiate vorbesc parcă singure cu ele,

telefonul e prins în hijab,

au mâinile libere,

duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă.

rusoaicele elegante defilează prin mușuroi,

țin capul sus, nație triumfătoare,

vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika,

cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă.

o doamnă cu un turban galben pe cap înnodat în frunte

gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale,

perfecțiunea lor trădează peruca pusă peste câlții mici și deși ai scalpului.

evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare,

ca să nu le alunece, și le prind în cleme,

nu au timp să le tot aranjeze –

țin câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,

hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite,

chiar le pun pe bigudiuri,

pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.

moldovencele  – mereu grăbite – 

vorbesc tare pe Skype și pe Messenger în transportul public,

o parte dintre pasageri le înțeleg vorba.

asiaticele micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă

fixează branule în spitalele londoneze.

șantierele sunt bucăți de Românie,

tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară,

sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat,

„da, mamă, sunt plătit bine

vă trimit bani și pentru acoperiș.

să îi iei medicamente și pempărși tatei, să nu îi fie rușine,

zi-i că nu ne pasă de gura satului.” 

e scena unui spectacol nemontat,

jucat zi de zi după un scenariu nescris,

proiectoarele au fost stinse demult,

garderobiera a rămas fără post,

actorii au coborât în stradă




 

Categorie: Cultură, [CRITIC GUEST]
Etichete: Anda Vahnovan, CRITIC GUEST, poeme
Distribuie:
Articolul anterior
Garda de Mediu Arad | Valoarea amenzilor aplicate în luna septembrie este în sumă de 312.500 lei
Articolul următor
Transport de deșeuri – interzis să intre în România, la Nădlac

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie