Anda Vahnovan, născută la Chișinău, a studiat la „Universitatea Babes-Bolyai” din Cluj Napoca la Facultatea de Jurnalistică, absolvind ulterior un masterat și un doctorat în Sociologie la aceeași universitate. A fost jurnalistă la ziarul „Timpul” din Chișinău, la revista „Capitala” și a predat cursul de publicitate la „Universitatea de Stat” din Republica Moldova. Actualmente este redactor la „Revista Timpul din România ediția din Republica Moldova” și este instructor de limbă, cultură și civilizație românească la Londra.
Volumul de debut „Sârme” a apărut în 2022 la Casa de Pariuri Literare și a obținut premiul special al Uniunii Scriitorilor „Pentru Debut în Poezie” și „Premiul special Iulia Hașdeu”, oferit de Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu în 2022. Tot în 2022 apare „Underground – #povestirilondoneze”, volum de proză apărut la Editura Prut Internațional, Chișinău, volum nominalizat la premiile USM Chișinău la categoria debut. Poemele sale au fost incluse și în volumul colectiv „Generația O mie de semne. 59 de poeți apăruți la „Poșta redacției””, 2022 la Editura Casa de Pariuri Literare, București, în antologiile „Garderoba” și „30. Antologie aniversară” în 2024 la Editura Paralela 45. În 2025 apare în volumul colectiv de proză scurtă „Profesori la tablă” tot la Editura Paralela 45, cât și în antologia epitafurilor românești „Doar o vorbă să-ți mai spoon:river”, coordonată de Ion Barbu, Editura Paralela 45, București.
În 2023 a fost invitată la Institutul Max Blecher, ediția 276. A participat la festivalurile internaționale „Patras World Poetry Festival” (Grecia), ediția a 7-a,2024, „Pământuri mitice”, ediția a XI-a, din Bruxelles, Belgia, 2024 și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere „Filit Iași”, România – 2024. Din 2023 este instructor de „Limbă, cultură și civilizație” în școlile din Londra.
Cămila
pe când aveam 10 ani, ne mutaserăm în primul nostru apartament
lângă Porțile Orașului.
dincolo era doar lacul în formă de opt Восьмёрка și зоопарк-ul,
un loc devenit familiar din lipsă de ocupație
și mai ales de prieteni –
intrarea nu o plăteam.
găsisem o gaură în gard și un suflet la fel de singuratic –
o cămilă
slabă, cocoașele fleșcăite, alungată mereu de celelalte cămile durdulii,
lăsată flămândă
„cât de crude sunt animalele”, mă gândeam.
îi culegeam zilnic câte un braț de iarbă,
mai aduceam și pâine uscată când puteam,
iar cămila mă simțea de la distanță și alerga fericită spre gard.
într-o zi, gaura din gard a fost reparată
eu, între timp, îmi făcusem câțiva prieteni.
începuse anul școlar,
am uitat-o.
ea, probabil, m-a tot așteptat până a înțeles
cum e cu oamenii
Cealaltă ușă
cea mai așteptată zi de școală era sâmbăta.
orele se terminau devreme și alergam
la Pinguinul de la Botanica,
stăteam pe treptele magazinului cu mult visatele cornete în mână,
trântiți pe ghiozdane,
urmărind mirii și miresele
veniți la Oficiul Stării Civile aflat la capătul șirului de magazine.
aromele nepământești seduceau papilele,
culorile capitalismului de început,
50 de copeici față de 12, cât costa un Plombir,
dublu la cântar.
coloranții chimici alimentari, ambalați în cutii
erau depozitați în spate
la cealaltă ușă,
am aflat târziu cât de nocivi erau.
programate din oră în oră,
alaiurile cu miri veneau ca după un scenariu tras la xerox:
inelele, cupa de șampanie și poza de grup de pe trepte –
mirii pe mijloc, socrii și nașii prin părți
vorniceii – jos, în pirostrii.
urmau pozele pe după copaci, cu mireasa în palmă.
reclama cu tentă erotică a sporit enorm vânzările înghețatei –
o găselniță potrivită dorințelor postsovietice înfometate –
păcăleală publicitară
mai puțin eficientă însă decât cea din zâmbetele dulci ale mirilor
am înțeles și asta
cam târziu –
la cealaltă ușă,
la ghișeul cererilor pentru divorț
La celălalt capăt al anilor
la celălalt capăt al anilor ești tot tu,
răscolind bilețelele cu mesaje indecente,
rătăcite intenționat printre cursurile de drept.
în sala mare a Bibliotecii Central Universitare
ne atingeam din greșeală coatele,
căutând printre fișiere cartoane îngălbenite –
Proust, Kafka, Eco, Dreptul Roman –
flirtăm printre filosofi, seme și sememe legi și spețe.
acum există aparate de cafea și se construiește o clădire nouă,
dar atunci
ne încălzeam la barul din demisolul rece
cu ceaiul ieftin de fructe
a, da, și batonul de ciocolată Bucegi, la 60 de bani,
s-a devalorizat tinerețea noastră
Nu îmi pot privi mâinile
tot mai des evit să îmi privesc mâinile,
zici că nu îmi aparțin,
că sunt ale mamei când îmi pregătea geanta de plecare în lume.
învelea fiecare obiect în punguțe,
le mângâia cutele, le aranja colțurile,
iar la sfârșit le mai netezea o dată.
m-a întrebat dacă nu mi-am uitat șosetele groase
și puloverul de lână pe care mi-l făcuse
din alte două mai vechi dezlânate –
„frig să nu îți fie acolo la munte.”
alături aștepta împachetată într-o geantă de rogojină
plapuma primită de pomană la înmormântarea bunicului Mihai
și un ceaun nou-nouț de la Piața Centrală
cu 2 kilograme de hrișcă vărsată –
„să nu îți fie foame”, mi-a zis, „iar hrișcă pe acolo nu se găsește”.
le-a pus una în alta și le-a legat cu o sfoară,
le-a mângâiat cutele, le-a aranjat colțurile
și le-a mai netezit o dată.
ultima a fost cămașa de noapte
pe care mi-a cusut-o înainte de plecare.
„să îți porți cu demnitate poalele!”,
mi-a scris pe interiorul ei cu pixul.
m-a petrecut la gară într-o dimineață de octombrie,
mi-a mângâiat cutele bluzei, i-a aranjat colțurile
și a mai netezit-o o dată.
mama avea anii pe care îi duc eu acum
eu
de ce nu îmi pot privi mâinile?
Mănăștur
când am intrat pentru prima dată în apartamentul 12 din Mănăștur
lipseau până și întrerupătoarele și becurile,
atârnau doar fire neizolate.
am stat pe întuneric,
am păzit copiii să nu umble la fire, doar lebedele albe de pe fundalul gresiei negre din baie
se deslușeau la lumina oarbă a lunii.
am schimbat totul – ușile, geamurile, pardoseala de lemn de brad
cariată,
tot ce mai putea fi dus și nu a mai apucat
Domenico, fostul proprietar.
am înlocuit vasul de wc, lavoarul și chiuveta,
am dat drumul la apă și la aer
și am mai dat o dată,
ca să fie.
din boxa plină de lucruri vechi, genți și haine
nu a luat nimic însă,
„să le aruncați”, ne-a zis,
au fost ale mamei mele, Dumnezeu să o odihnească.
cică era fratele unui renumit țigan din Cluj,
iar taică-său obișnuia să cânte seara pe balcon la acordeon.
cojoacele de piele, gulerele putrezite, rochiile de pe umerașe
atârnau în boxă ca niște stafii,
urme ale unor vieți uitate
pe care fiu-său nu le-a putut arunca.
când ne-am mutat din acel bloc,
am lăsat în boxă și hăinuțe de copii,
borcane de 3 litri, însemnate cu oje colorate,
aduse de la Chișinău de părinți.
stăteau alături de cojoacele decedatei –
stafii de piele
stafii de cârpe
stafii de sticlă
însemnate cu oje,
pentru a ști câte au fost de la soacra și câte de la mama.
nu ne-au mai trebuit
dar nici nu le-am putut arunca.
„să le arunci”, i-am zis tinerei doctorițe de la cardiologie
venite în locul nostru,
bucăți din aripile lebedelor am zărit apoi în sacii duși la tomberon
și alte perdele și-a pus
ca să fie asortate,
ca să fie.
s-a mutat anul acesta și doctorița
a lăsat în boxă rochiile vechi, cursurile de la facultate
și ceva cărți.
stafii de piele
stafii de cârpe
stafii de sticlă
stafii de hârtie
iar cheia de la boxă a lăsat-o în cutia poștală,
ca să fie
Spectacolul străzii
haine multicolore, sclipiciuri, paiete și mărgele,
cercei masivi cu pietre în urechile alungite ale indiencelor,
sari-uri roșii și turcoaz.
pudră vermilion scurgându-se din punctele roșii de pe frunțile transpirate,
turbane albe pe capete măslinii și bărbi stufoase în dungi,
draperii dhotis legate în jurul șoldurilor.
arăboaicele machiate vorbesc parcă singure cu ele,
telefonul e prins în hijab,
au mâinile libere,
duc rânduri de brățări aurite și poșete de firmă.
rusoaicele elegante defilează prin mușuroi,
țin capul sus, nație triumfătoare,
vânzătoarele poloneze fumează în fața magazinului Zemlianika,
cu șorțuri verzi și părul oxigenat prins în coadă.
o doamnă cu un turban galben pe cap înnodat în frunte
gesticulează cu o prietenă cu bucle mari, ireale,
perfecțiunea lor trădează peruca pusă peste câlții mici și deși ai scalpului.
evreicele își fixează și ele perucile cu o cordeluță pe linia de delimitare,
ca să nu le alunece, și le prind în cleme,
nu au timp să le tot aranjeze –
țin câte doi copii în cărucioarele-transformer și câte doi-trei de mână,
hasizii din zona de nord au grijă ca buclele de la tâmple să le fie bine răsucite,
chiar le pun pe bigudiuri,
pălăriile neboțite și șosetele lungi albe, curate.
moldovencele – mereu grăbite –
vorbesc tare pe Skype și pe Messenger în transportul public,
o parte dintre pasageri le înțeleg vorba.
asiaticele micuțe cu halate albe și bonete apretate sparg venă după venă
fixează branule în spitalele londoneze.
șantierele sunt bucăți de Românie,
tinerii țării sudează lângă tranșee câte o țigară,
sorb ultima picătură de cafea din paharele de plastic de la aparat,
„da, mamă, sunt plătit bine
vă trimit bani și pentru acoperiș.
să îi iei medicamente și pempărși tatei, să nu îi fie rușine,
zi-i că nu ne pasă de gura satului.”
e scena unui spectacol nemontat,
jucat zi de zi după un scenariu nescris,
proiectoarele au fost stinse demult,
garderobiera a rămas fără post,
actorii au coborât în stradă
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
