Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (15)
Prizonierii la muncă în economia germană
În urma măririi deficitului de forță de muncă a Germaniei, au început să fie folosiți tot mai mulți prizonieri de război în economia țării. Încă de la începutul conflictului, prizonierii au fost trimiși la muncă în diverse sectoare în care se cerea mai ales oameni necalificați. Din cei 1,2 milioane de prizonieri și civili străini care lucrau în Germania în luna mai 1940, 60% se regăseau în agricultură. Cei 700.000 prizonieri polonezi lucrau aproape numai pe câmp, făcând excepție un grup restrâns care lucra în construcția drumurilor. Tentativa de a-i trimite în mine a fost un eșec. Spre jumătatea lui 1940, industria de război ducea lipsă de forță de muncă, deficitul ajungând la un milion de oameni. Numărul uriaș de prizonieri de război francezi și britanici capturați în cursul campaniei din mai-iunie părea să rezolve problema. Peste 200.000 dintre aceștia au fost trimiși să lucreze în Germania, la începutul lui iulie 1940. În august 1940, această cifră a crescut la 600. 000 iar în octombrie la 1.200.000. (Richard. J. Evans, Al Treilea Reich, p. 350)
Prizonieri polonezi și francezi „adoptați” de germani
Prizonierii folosiți la munca câmpului aveau o soartă mult mai bună decât a celorlalți iar calitatea vieții lor depindea în bună măsură de bunăvoința fermierului la care erau repartizați. Un polonez pe nume Sigmund, muncitor la o fabrică din orașul Lodz, a fost repartizat la ferma lui herr Lubbecke, de lângă Puggen, din centrul Germaniei. „Familia mea l-a tratat ca pe orice lucrător german și a muncit cot la cot cu el la câmp, neîntâmpinând nici o problemă. Deși reglementările guvernamentale prevedeau că prizonierii de război nu aveau voie să mănânce împreună cu familiile germane, mama le-a ignorat și a așezat întotdeauna o farfurie pentru Sigmund la masa din sufragerie” – a scris în cartea sa de memorii fiul soldat al fermierului, Wilhelm Lubbecke. În total, în sat erau găzduiți 20 de prizonieri polonezi, belgieni, francezi și erau păziți pe rând de către membrii din Volkssturm (William Lubbeck, La porțile Leningradului, p 172). Un prizonier francez care lucra ca șofer de autobuz în Dresda a devenit atât de familiar printre localnici încât oți i se adresau cu numele lui Alex.
Din cauza presiunii din ce în ce mai mari a lipsei forței de muncă, în 6 iunie 1942, Hitler a încheiat o înțelegere cu Pierre Laval, premierul francez, prin care Reichul se oferea să elibereze 50.000 prizonieri francezi în schimbul a 150.000 civili care să lucreze în Germania. Acordul avea să fie extins mai târziu. Desigur că aceasta a presupus și o mai mare atenție acordată acestor „supuși” germani, de care era atâta nevoie.
Această măsură s-a aplicat și în cazul prizonierilor sovietici, desigur fără vre-un acord. La 31 octombrie 1941, Hitler a ordonat, la presiunea industriașilor, ca prizonierii de război ruși să fie incluși în economia de război a Germaniei, inclusiv ca muncitori necalificați. Dar, la ora aceea în mare parte prizonierii muriseră iar ceilalți se aflau într-o stare jalnică. Din cei 3.350 mii soldați sovietici capturați, până în martie 1942, doar 5% fuseseră angrenați în muncă. (Richard J. Evans, op. cit. p 351)
Avantajele utilizării rușilor
Și comandanții militari și-au dat sema de utilitatea folosirii prizonierilor sovietici în construcția sistemelor de apărare. Având nevoie disperată de forță de muncă în construcția zidului atlantic, feldmareșalul Gerd Rundstedt, comandantul Frontului de Vest, a propus, în octombrie 1942, să fie folosiți prizonieri ruși de război „în cazul în care nu există motive politice sau de altă natură, pe care eu nu le pot judeca, care să împiedice acest lucru”. Avantajele utilizării rușilor erau că aceștia „se mulțumeau cu foarte puțin, așa că erau ușor de hrănit și adăpostit”. Ei erau considerați niște suflete simple, invulnerabile la propagandă, și nici nu vorbeau limba franceză, ceea ce îi făcea ușor de controlat; iar dacă nu se poartă cum trebuie, pot fi pur și simplu împușcați”.(Charles Messinger, Ultimul prusac, p. 16).
Din multe alte considerente, numărul muncitorilor prizonieri avea să crească substanțial în anii următori, așa că în toamna lui 1944, dintre cei 2,8 milioane de muncitori sovietici din Germania 600.000 erau prizonieri de război. Doar la Munchen s-au deschis 120 lagăre pentru prizonieri de război.
Muncitorii germani sunt stăpânii rușilor
Prizonierii de război sovietici care lucrau în Germania aveau parte de un tratament mai brutal decât colegii lor polonezi. În cadrul întâlnirii din 7 noiembrie 1941, Goring a trasat coordonatele generale:
„Locul muncitorilor germani calificați este în industria de armament, nu la sapă sau în mină. Pentru asemenea munci îi avem pe ruși… Se interzice contactul cu populația germană și mai ales orice tentativă de solidarizare. Muncitorii germani sunt stăpânii rușilor (….) Rușii trebuie să se aprovizioneze singuri (pisici, cai, etc). Îmbrăcămintea, cazarea întreținerea, puțin mai civilizate ca în Rusia, unde unii trăiesc încă în peșteri (…) Supraveghere: reprezentanți ai forțelor armate, precum și muncitori germani constituiți într-o poliție auxiliară… Pedepse: De la reducerea rațiilor de mâncare la împușcarea în fața unui pluton de execuție, fără jumătăți de măsură.” (Rikhard, J. Evans, Al treilea Reich, p 356)
Având nevoie de muncitori specializați industriașii au trimis recrutori prin lagărele de prizonieri pentru a-i depista pe oamenii de care aveau mare nevoie. Dar până la folosirea lor la locurile care îi reclamau era cale lungă și mulți se pierdeau pe drum din nepăsarea autorităților militare, din cruzimea manifestată de paznici și din lipsa condițiilor minime pentru a-i ține în viață. Astfel, din cei circa 500 de muncitori recrutați dintre cei care au lucrat în exploatații petroliere în Caucaz spre a-i deservi pe germani doar 30 au ajuns la destinație, restul de 350 au murit pe drum iar 120 au murit de epuizare mai târziu. (Ernst Junger, Jurnale pariziene, p. 306)
Extinderea lucrului cu sclavi prizonieri
Abia în 1943, naziștii și-au dat seama pe deplin că gurile flămânde puteau fi totuși brațe utile, recunoscând tardiv valoarea, ba chiar și necesitatea menținerii în viață a prizonierilor cu scopul de a completa rândurile rărite ale forței de muncă. Când a fost aplicată această nouă politică, Goring a observat cu vădită mulțumire că rușii realizau 80% din munca în construcții a noului model de Stuka Ju 87. În toamna lui 1944, în economia germană activau aproape 8 milioane de străini inclusiv prizonieri de război, adică 20% din totalul forței de muncă. Numai la uzina din Munchen, BMW folosea 16.600 de prizonieri, care, deși erau tratați cu cruzime, primeau rații sporite pentru a putea munci. (Max Hastings, Iadul dezlănțuit, p. 657). Prizonierii de război furnizau forța de muncă de bază și pentru activitatea economică a SS, care acoperea în 1944 de la minerit până la industria grea și de la îmbunătățiri funciare până la cercetarea științifică. Circa 480.000 dintre cei 600.000 de prizonieri aflați în lagăre spre sfârșitul anului 1944 erau declarați apți de muncă. Lor le reveneau sarcini precum sortarea bunurilor colectate de la prizonierii morți, pentru a fi distribuite către Waffen SS ori lucrau în servicii precum: construcțiile, săpăturile în cariere, mineritul precum și muncile manuale din uzinele de cauciuc sintetic „Buna” sau alte operațiuni industriale. În februarie 1944, Speer i-a cerut ajutorul lui Himmler pentru desfășurarea prizonierilor din lagărele de concentrare în activități pe care le considera urgente. Această solicitare a contribuit la extinderea rapidă a lucrului cu sclavi prizonieri în producția de muniții, construcția de avioane și mai cu seamă în edificarea uzinelor subterane de rachete de la Dora și Peenemunde. Statisticile morții din acele locuri erau înspăimântătoare. Dintre cei 17 mii prizonieri, 2882 au murit în cadrul proiectului Dora, într-un interval de câteva luni. Speer a considerat proiectul senzațional de reușit. În total, circa 140 mii de prizonieri au fost utilizați de Speer, în timp ce 230 mii au muncit ca sclavii în firmele industriale din sectorul privat. (Mark Mazowwer, Umbre peste Europa, Editura Kronika)
Sovieticii devorau calupurile de săpun
Prizonierii sovietici au fost folosiți și la construirea de poziții defensive pentru armata germană în vestul Europei, respectiv în Olanda.
„Un mare număr de prizonieri de război sovietici, pe jumătate morți de foame au fost puși să lucreze acolo”. Localnicilor le era milă de ei, după cum își amintea o tânără olandeză: „Când bunica le-a dus pe ascuns sticle de bere de la restaurant, rușii nu știau cum să desfacă capacele. Ca să bea berea, spărgeau gâtul sticlelor și beau din sticlele sparte. Păreau și destul de înfometați. Pe lângă ouăle pe care le primiseră de la noi, erau înnebuniți după calupurile de săpun, pe care literalmente le devorau fără prea multe discuții. Au spintecat și tranșat inclusiv un cal mort, cât încă mai era cald, și au mâncat carnea pe loc”. (Antony Beevor, Arnhem, p. 541)
Prizonieri tratați cu bere!
Prizonierii care lucrau în fabricile germane aveau ceva mai multă libertate de mișcare fiindcă gărzile nu îi puteau supraveghea eficient, iar muncitorii germani erau oprea ocupați cu activitățile lor curente. Așa încât, prizonierii și civilii obligați să depună muncă silnică au început să fabrice jucării mărunte și alte fleacuri din reziduuri industriale, pe care le vindeau pe stradă sau în fabrică pentru a-și face rost de bani în scopul completării hranei. Dar și această practică a fost repede interzisă pe motiv că materialele era importante pentru economie. Parașutisul britanic Victor Gregg a fost pus să măture drumurile din oraș. El își amintea cu oarece plăcere că „șeful era un om binedispus”. Gregg și alți câțiva prizonieri erau tratați cu tocană, pâine neagră și chiar cu bere. Greeg primea rații atât de bune încât se simțea mereu în putere. Cu toatea că nu o ducea prea rău el a încercat să evadeze, dar fără succes. La începutul lui februarie 1945 a fost mutat la o fabrică de săpun pe care îl fabricau folosind ca ingredient piatră ponce. Într-o bună zi Gregg și colegul de muncă au folosit în loc de piatră ponce ciment și astfel mașina cu care lucrau s-a aprins, fiind în pericol toată fabrică. Fiind anchetați de Gestapo au fost condamnați la moarte de un tribunal improvizat iar sentința urma să fie aplicată în dimineața de 14 februarie. „Norocul” lor a fost că în noaptea de 13/14 februarie Dresda a fost devastată de un bombarment atroce anglo-american. (Sinclair McKay, Dresda 1945, Editura Corint, pg. 220) După bombardamente Gregg a a pornit spre est în întâmpinarea sovieticilor.
Gardieni sadici și hrana tot mai subțire
Prizonierul american Kurt Vonnegut, după ce a ajuns în Dresda a fost pus să lucreze la o linie de producție care îmbutelia sirop de malț. Lui și altor prizonieri li s-a repartizat spre locuire adăposturi din complexul abatorului, constând din niște barăci amenajate în interiorul acestuia. El, scriitorul de mai târziu, își amintea cum prizonierii erau aduși la locul de muncă păziți cu puștile, gardienii lor fiind sadici și mereu dornici să se ivească ocazia de a-i lovi în stomac sau peste cap cu patul puștilor. Despre rațiile de seară el își amintea că că se compuneau dintr-o supă cu zgârcituri din carne de cal și pâine greu de înghițit. Hrana fiind din ce în ce mai subțire „eram aproape înebuniți de tentația cuvelor cu grăsime, de promisiunea gustului dulce. În fabrică lucrau și multe femei localnice, iar Vonnegut își amintea cu precizie momentul în care, incapabil să mai reziste, a așteptat ca gardienii să se uite în altă parte și și-a băgat degetele în căldura interzisă și lipicioasă a siropului, apoi le-a dus la buze. În timp ce înghițea siropul, a văzut privirea uneia dintre muncitoare, care îl observase. În locul uni denunț furios, aceasta i-a zâmbit. (Sinclair McKay, Dresda 1945, Editura Corint, pg. 220)
După bombardamentele anglo-americane din 13/5 februarie aproximativ 150 de prizonieri, între care și Kurt Vonnegut, au fost transferați într-un lagăr dinafara orașului Dresda. Dar, în continuare au afost obligați să lucreze la recuperarea cadavrelor dintre dărâmăturile orașului.
Evadați și bande de hoți
Paza prizonierilor muncitori lăsa adesea de dorit. În ciuda pedepselor draconice, în aprilie 1942 circa 2000 de ruși, prizonieri de război și civili, au evadat din lagăre și cămine. Numărul evadaților va crește de 10 ori în următoarele trei luni. Potrivit previziunilor Gestapo, din luna august, alți 30.000 urmau să evadeze până la sfârșitul anului. Chiar dacă trei sferturi dintre ei au fost mai apoi prinși, așa cum susținea Gestapoul, era limpede că situația scăpase de sub control. Pentru a limita fenomenul s-au organizat puncte de control pe tot cuprinsul țării, în gări, la intersecții etc.
Un fenomen tot mai de temut l-au constituit bandele, grupurile de civili și prizonieri evadați, care atacau în orașe, nedându-se în lături de a ataca și poliția. A fost omorât chiar și șeful Gestapo din Koln. O bandă din Duisburg, care avea o sută de membri, efectua spargeri aproape la lumina zilei. În Essen, șeful Gestapo, împreună cu ofițerii săi superiori, au scos 35 prizonieri din închisoare și i-au împușcat, majoritatea fiind încarcerați pentru că erau suspectați de jaf și tâlhărie. (Richard J. Evans, Al Treilea Reich p.724)
Pe măsură ce înfrângerea Germaniei s-a arătat a fi inevitabilă iar condițiile de viață au devenit tot mai grele și furia autorităților civile și militare ale celui de Al Treilea Reich s-a exacerbat, producând victime și atrocități de neînchipuit. Dar despre acestea în reportajul următor.
Foto: prizonieri muncind în fabrica BMW / Sursa: 4Tuning
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
