Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (10)

prizonieri romani urss
Distribuie:

Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (10)


Mărturii cutremurătoare ale soldaților germani…

Ceea ce am prezentat anterior sunt rapoarte oficiale ale autorităților sovietice care se ocupau de administrarea lagărelor. Dar imaginea nu ar fi completă dacă nu am prezenta viața trăită și povestită chiar de cei care au îndurat  frigul, foamea, bolile, abuzurile care au secerat numeroase vieți. Dintre toți prizonierii, cei mai nenorociți au fost aceia capturați după capitularea Armatei 6 la Stalingrad. Iată câteva mărturii în acest sens: Gunter Hans afirmă că în lagărul unde a fost internat se vindea carne de om, iar Herman Behet confirmă că „desigur am mâncat-o fără să știm că e carne de om.” Gerhard Dengler (ofițer) explică și de ce s-a ajuns în acea situație.

„Am văzut germani transformați în canibali. Concepția despre viață pe care o căpătasem în casa părintească, bazată pe civilizație și onoare se năruise la Stalingrad. N-ar fi putut să rămână în picioare în fața unui conflict atât de inuman. Chiar și un om bine hrănit ar fi murit acolo. Mulți au murit de febră tifoidă sau de difterie. Nu era nevoie să fie slăbiți și înfometați. Dar, cei slăbiți și înfometați erau cu atât mai vulnerabili. În fiecare dimineață se duceau să vadă cine a murit și cine mai trăiește. Apoi luau cadavrele într-un fel sau altul, uneori într-o manieră lipsită de respect. Cei însărcinați cu asta luau morții de picioare și îi târau după ei. Capul se clătina dintr-o parte în alta de parcă spunea: „Nu pe aici”. Aveam senzația de ușurare când murea cineva și era luat a doua zi pentru că rămânea mai mult loc pentru noi”.

Hans Moroczinski, declara peste ani că „în fața barăcilor erau mormane de cadavre. Într-o zi, am simțit că nu mai rezist încă o noapte în baracă. Atât de mulți stăteau pur și simplu în mizeria aceea și nu părea să le pese. Miroseau îngrozitor de parcă erau ciumați. Pur și simplu nu am mai putut sta, a trebuit să ies. Dar apoi n-am mai putut rezista. Bătea un vânt foarte rece și ningea. M-am dus la altă baracă, dar nu m-au lăsat să intru. Apoi la marginea lagărului am găsit o altă baracă. Era multă liniște înăuntru. Am intrat și m-am așezat. M-am întins între niște siluete. Eram îngrozitor de obosit. Apoi am observat o mână și un cap. Acolo depozitau cadavrele. Stăteam printre trupurile celor morți.” (Bătălia de la Stalingrad. Documentar în România).

 … și ale soldaților români

Un român, Sandu V. Cernat, din Divizia 20 infanterie, prizonier în Lagărul 29 din sudul Kazahstanului, confirmă mărturiile germanilor:

„Trebuie s-o spun că mulţi dintre prizonieri erau aproape de treapta animalică, datorită foamei şi mizeriei îndurate. Era între prizonieri o adevărată luptă pentru supravieţuire. În lagăr se mânca orice: broaşte, râme, şerpi, arici, urzici, păpădie, susan, ştevie, lobodă, troscot şi altele, binenţeles toate crude. În primele luni de prizonierat, în lagărul de la Krasnoe-Armensk, s-a mâncat chiar şi carne de om. Am dedus acest lucru deoarece găseam mulţi morţi cărora le lipseau părţile cărnoase, muşchii membrelor şi fesele. Trebuie s-o spun că mulţi dintre prizonieri erau aproape de treapta animalică, datorită foamei şi mizeriei îndurate. Era între prizonieri o adevărată luptă pentru supravieţuire”. 

Soldatul Alexandru Trânc nu avea deloc amintiri plăcute din lagărul de la Stalingrad:

„În lagăr eram cazaţi câte 400 într-o baracă, erau podele pe jos. Dacă aveai o cărămidă la cap era bine. Dar, după ce te-ai culcat nu te puteai întoarce numai dacă se întorceau toţi din rând. Uşa nu stătea o clipă închisă în timpul nopţii. Aveam un cântar să împărţim pâinea şi trăgeam la sorţi bucata cuvenită. Dacă nimereai mijlocul, care era aşa de moale încât dacă dădeai cu el de perete se lipea, atunci o încurcai. Se mai şi fura şi iar era scandal. Iarna sufeream de frig, ne încălzeam unul de la altul şi sufeream continuu de atacul păduchilor. Din cauza păduchilor am primit tifos, încât numai ce vedeai că vecinul din pat era mort. În fiecare dimineaţă pleca din lagăr maşina încărcată cu morţi. Îi duceau în pielea goală şi îi aruncau unul peste altul într-o groapă comună”. (Ioan Valeriu Tuleu, Evadarea din trecut, E. Mirador, p. 134)

Gheorghe Butaci, soldat și el, are o relatare, ușor ameliorată, despre viața în lagărul de la Stalingrad: „În cei doi ani cât am stat acolo şi căcat am cărat.  Ce ne-o spus să facem, aceea am făcut. Acolo am învăţat şi strungărie. Până s-o terminat războiul, am făcut proiectile de brand. Era o fabrică mare unde se făceau şi tancuri. Am lucrat, nu pot să spun că era o muncă prea grea şi nici nu pot să spun că ruşii erau oameni răi, dar nici ei nu aveau ce mânca. Ne-am putut cumpăra din când în când pită, care se dădea la o prăvălie, pe liber, de unde luau şi ruşii care aveau bani. Şi la prizonieri dădeau ceva copeici pă lucru. Alţii or luat duhan (tutun), dară eu am luat pită albă. Odată, în noaptea de Crăciun, am înfundat coşul la un cazan încât s-o făcut fum şi atunci ne-o dat liber, pentru că nu se putea lucra, dar cred că şi ruşii s-or bucurat, dă asta nu or cercetat cauza”. (Ioan Valeriu Tuleu, op. cit. p. 142)

Utilajele nu se opreau niciodată

Pentru germanul Lothar Hermann, primul lagăr din Rusia a fost cel de la Taganrog, pe coasta Mării de Azov, care deservea o uzină militară. „La început am primit  ciorbă de varză și 300 gr. de pâine de mâncare. A doua zi, un rus care știa germana m-a instruit în manevrarea unui strung, a părut chiar încântat de iscusința mea. Din ziua aceea, ca strungar am primit 600 de gr. de pâine albă și adesea, în nici un caz zilnic, trei porții dintr-un soi de ciorbă.. Practic utilajele nu se opreau niciodată. Schimburile erau de la 6.00 la 14.00, de la 14.00 la 22.00 și de la 22.00 la 6.00. Rușii, bărbați și femei deopotrivă, obișnuiau să lucreze în schimburi de câte 12 ore și primeau suplimente alimentare, în funcție de performanțele realizate… Am văzut odată o rusoaică plecând din hală, plângând în hohote și țipând de disperare. Deoarece nu-și îndeplinise planul zilnic, nu primise nimic – sau primise foarte puțin – ca să poată duce acasă mâncare la copii.”

Klaus Wilmann a fost trimis să lucreze în agricultură la un colhoz undeva lângă râul Mius: „Regimul zilnic din colhoz era unul pe care-l știam, similar celui din fabrica unde lucrasem înainte. După apelul de dimineață primeam rația de supă, apoi începeam lucrul pe câmp, iar la sfârșit primeam un castron cu borș. Era un regim destul de lejer iar prizonierii puteau interacționa cu localnicii și în plus regimul alimentar se îmbunătățise simțitor”. (Klaus Wilmann, Marșul morții prin Rusia,Meteor Press, p. 132)

În minele de cărbuni munca era istovitoare și mortalitatea foarte mare

Prizonierii erau mutați destul de des de la un lagăr la altul, în funcție de nevoile de muncă de la un anumit moment, mai ales că unii prizonieri au fost eliberați și trimiși în țările de origine. Lothar a fost trimis în Donețk, unde se aflau minele de cărbuni, unde munca era istovitoare iar mortalitatea deosebit de mare. A avut norocul să lucreze în meseria lui, de zugrav-decorator, fiind folosit în timpul liber și în lucrări pentru locuințele șefilor de lagăr. De aici însă avea să evadeze, dar a fost prins (vezi capitolul evadări). După evadare a fost trimis într-un alt ținut carbonifer, la Karaganda, unde „dormitoarele noastre erau cele mai ciudate pe care le văzusem până atunci. În fiecare baracă intrau câte 20 de oameni, a noastră era friguroasă și umedă. Toate aveau acoperișuri rotunde din tablă, peste care fusese așezat un strat de pământ pe care creștea iarbă, ba chiar și tufe scunde și câțiva puieți de mesteceni. O fereastră mare, am- plasată lângă intrare, dădea spre aleea din lagăr. Podeaua era din pământ bătătorit, iar în mijlocul încăperii lungi de 10 metri atârna din tavan un singur bec.) Prizonierii au primit permisiunea ca între schimburi să-și amenajeze dormitorul. ( Ibidem, p. cit. p.188). 

Cursuri de îndoctrinare și ameliorarea traiului

Spre sfârșitul lui august 1948, maiorul rus, după terminarea apelului,  a citit numele a aproape 100 de prizonieri care au primit ordin de deplasare la gară, unde li se permitea să plece spre țară. Unul câte unul, târându-și picioarele, slabi și fără vlagă, dar cu fețele luminate de bucurie, cei enumerați s-au îndreptat spre poarta lagărului. Au fost trecuți ințial și cei 6 evidențiați dar mai apoi s-a revenit la ordin. În lagărul din Karaganda, Lothar a făcut și trei luni de cursuri privind istoria și politica URSS în favoarea oamenilor muncii, în scopul de a fi folosit după eliberare pentru comunizarea Germaniei. Condițiile de cazare și de muncă au început să se schimbe și ele. La sfârșitul toamnei lui 1948, Herrman Lothar și alți prizonieri au fost transportați cu camioanele spre lagărul 7099/III de la periferia orașului Karaganda, dar a avut norocul și de data aceasta să nu coboare în mină.

„Într-o seară s-a petrecut ceva nou. Aveam permisiunea de a scrie acasă. După ani în care fuseserăm complet izolați, această schimbare părea de domeniul miracolului. Fiecare primise câte o carte poștală pe care fusese tipărită adresa de lagăr a expeditorului.. ”

„Munca era cea care-mi alina dorul de casă…în spatele ușilor închise comentam cu camarazii cât de remarcabil ne tratau rușii acum. Asproape că nu ne venea să credem de câtă libertate ne bucuram în lagărul acesta comparativ cu celelalte, în care fusesem anterior. Iar după reforma monetară, mâncarea a devenit mai gustoasă, mai hrănitoare și mai variată, având chiar de unde alege. Cu rublele primite, camarazii care munceau în mină puteau să-și cumpere alimente suplimentare de la magazinele desemnate (cei care au decorat căminul cultural, conduși de Lothar, au primit permisiunea să participe la spectacolul „Lacul lebedelor”. Toți simțeau că se apropia eliberarea, dar vor trebui să mai aștepte până la sfârșitul lui 1949) (Op. Cit. p 210-213)

Țânțarii erau dușmani implacabili în Vorkuta, iar frigul cobora până la minus 50 grade

În lagărele din nordul îndepărtat (din Kolâma, Vorkuta, Norilsk), situate dincolo de cercul polar, clima și vegetația accentuau și mai mult suferințele. Contrar opiniei generale, vara nu era mai ușor de suportat în acele regiuni arctice. Chiar și acolo temperaturile puteau depăși vara 30 grade. Când se topea zăpada, suprafața tundrei se transforma în mocirlă, prin care era greu să mergi, iar țânțarii roiau în nori cenușii, făcând un asemenea vacarm încât era greu să auzi altceva.

„Ne intrau pe sub mâneci, ni se băgau pe sub pantaloni. Fețele ne erau umflate de înțepături. La locul de muncă ni se aducea prânzul și se întâmpla uneori  ca, în timp ce îți mâncai supa, țânțarii să îți umple bolul ca un terci de hrișcă. Îți intrau în ochi, în nas și pe gât iar gustul lor era dulce ca sângele. Cu cât te mișcai și îi alungai mai mult, cu atât te atacau mai abitir. Cea mai bună metodă era să îi ignori, să te îmbraci mai ușor și în loc de o pălărie să îți pui pe cap o coroniță de iarbă sau coajă de mestecăn. 

În schimb iernile erau, firește, extrem de reci, temperaturile puteau să coboare la 30-40 minus, până la minus 50 grade . Cineva scria că era atât de frig, încât „cea mai mică mișcare  a mâinii prin aer provoca un fâșâit perceptibil”. Un altul scria că într-o dimineață de ajun de Crăciun, când s-a trezit, a constatat că nu-și mai putea mișca capul. „Primul meu gând când m-am trezit a fost că am fost legat cumva de scândurile priciului în timpul nopții, dar când am încercat să mă ridic, bucata de cârpă pe care mi-o legasem cu o seară înainte în jurul capului și peste ochi înainte de a mă culca se desfăcuse. Ridicându-mă într-un cot, am tras de cârpă, dar am realizat că era lipită de patul de lemn. Respirația mea și a tuturor bărbaților din baracă atârna în aer ca fumul”, consemnează Anne Applebaum. (Anne Applebaum, Gulagul – o istorie, Editura Humanitas  p. 247-248)

Mureau unde cădeau…

Se putea întâmpla însă ca deținuții să fie surprinși la tăiat lemne în pădure de câte un vifor năpraznic, numit burani, așa cum povestește Dmitri Bistroletov, deținut la Sib-lag:

„În acel moment vântul a început să urle sălbatic și înspâimântător, aruncându-ne la pământ. Zăpada se învolbura în văzduh și totul a dispărut, luminile lagărului, stelele, aurora boreală și ne-am trezit singuri într-o ceață albă. Cu brațele larg deschise, alunecând și împiedicându-ne cu stângăcie, căzând și sprijinindu-ne unii pe alții, am încercat cât mai repde cu putință să găsim drumul înapoi. Deodată un trăznet a lovit deasupra capetelor noastre. Cu greu am reușit să mă agăț de tovarășul meu alpinist, când o furtună violentă de gheață, zăpadă și pietre ne-a izbit peste față. Zăpada spulberată ne împiedica să respirăm, să vedem…”.

Un alt deținut povestește astfel despre același fenomen:

„Nu vedeam nimic dincolo de spatele lui Iuri și mă țineam de funie ca și cum ar fi fost un colac de salvare…Rămași fără reperele pe care le știam, habar nu aveam cât mai era de mers și eram siguri că nu o să ajungem niciodată înapoi. Am dat cu piciorul peste ceva moale – un deținut care dădu-se drumul la funie. Opriți, am strigat. Dar nu s-au opit. Numeni nu m-a auzit strigând. M-am aplecat și i-am tras bațul spre funie. Prinde-te. Am încercat să-i leg brațul cu funia. Ține-te bine!, dar degeaba. Când i-am dat drumul brațul omului a căzut la pământ”.

De precizat că aceia care cădeau mureau acolo și eventual erau găsiți vara când se topea zăpada. Erau condiții în care trăiau și prizonieri de război, alături de numeroși civili. (Anne Appblebaum, p. 249)

 Noi nu vă ucidem, o să crăpați singuri!

Suferințele cauzate de lipsa hranei, a condițiilor de locuit, de existența bolilor ucigașe, frigul extrem etc erau foarte bine cunoscute de comandanții sovietici: „Noi suntem mai isteți decât hitleriștii” – spunea un general sovietic prizonierilor ajunși la Kolîma, regiune din răsăritul Siberiei, cu mare concentrație de lagăre. „Ei vă ucid apoi vă ard în crematorii. Noi nu vă ucidem, o să crăpați voi singuri. Dar mai înainte o să ne ajutați să construim comunismul”.

Un prizonier rezista în medie, la cele 16 ore de muncă pe zi, cam trei luni, apoi, slăbit din cauza efortului și a hranei insuficiente, devenea inutil. La ieșire – cei care mai ieșeau – prizonierul semna un act prin care se obliga să-și țină gura despre perioada petrecută în lagăr și despre ce văzuse acolo altfel îl aștepta pedeapsa de a se întoarce pentru încă 25 de ani. Era o adevărată filozofie de viață în tratarea prizonierilor, respectată până târziu, după eliberarea supraviețuitorilor, valabilă pentru toți prizonerii, indiferent de statul căruia aparțineau. (Florentina Dolghin, Primele zile de război, Magazin istoric, septembrie 1999, p. 8)

Condiții dure derivate din sentimente de răzbunare

Condițiile din lagăre erau înrăutățite și pentru că exista în rândurile militarilor sovietici o ură teribilă împotriva nemților, suferind și ei destule pe front, dar mulți au pierdut ființe dragi: rude apropiate, prieteni, colegi etc. Ostilitatea trupelor sovietice față de nemți a fost accentuată și de imaginile dezvăluite de lagărele de concentrare eliberate de la Auschwitz, Treblinca, Maidanek, Sobibor, Chelmo, Belzec, etc. motiv pentru care și tratamentul aplicat de sovietici prizonierilor nemți a fost unul derivat din răzbunare. Relevante sunt şi poveştile a doi germani care au cunoscut din plin Gulagul, fără să fi avut nici o vină, nici măcar neavând vârsta înrolării pentru a lua parte la războiul din URSS. 

Karl Heinz Vogeley şi Lothar Scholz aveau 16 ani în 1945, când au fost reţinuţi în Germania răsăriteană de organele de represiune sovietice doar pentru că făcuseră parte câteva luni din Tineretul Hitlerist, căruia Goebbels îi ordonase să organizeze unităţi de gherilă care ar fi trebuit să acţioneze în spatele trupelor aliate, un alt plan fantezist al unui regim care-şi dădea duhul într-o imensă baie de sânge. Amândoi au fost arestaţi rapid de sovietici, condamnaţi la 15 ani de detenţie şi duşi în complexul concentraţionar Vorkuta, pentru a munci în celebrele mine de cărbuni. Amândoi au luat parte şi la celebrele revolte din Vorkuta de după moartea lui Stalin, când, pentru a sparge solidaritatea deţinuţilor, MVD i-a împrăştiat pe supravieţuitori, Vogely ajungând în Kazahstan, la o mină de cupru, iar Scholz în RSS Moldovenească (!). Au fost eliberaţi printre ultimii. 

Dovezi de umanitate

Germanul Albrecht Appelt care avea să cadă prizonier la sovietici în timpul bătăliei de la Stalingrad a ajuns să cunoască teribila realitate a lagărelor siberiene.  Cu toate acestea a întâlnit, și în acea lume a violenței și mizeriei, multă umanitate chiar de la aceia care au suferit și ei atrocitățile germane. Este ceea ce povestește  și Albrecht Appelt în cele ce urmează:

„M-am îmbolnăvit de febră tifoidă. Și era ciudat să-ți vezi vecinul verificând în fiecare dimineață dacă mai ești în viață sau nu. Moartea de febră tifoidă nu mi s-a părut atât de îngrozitoare. În faza finală bolnavul începe să aibă halucinații. Își dorea să meargă la aerodrom sau la gară. Voia să-și ia cheile ca să poată pleca acasă. 

 În timpul epidemiei, am avut un medic evreu, o doamnă care s-a purtat cu noi foarte frumos. Era din        Leningrad. Își pierduse un braț în timpul unui bombardament german și toată familia îi fusese omorâtă. Și totuși își îngrijea pacienții germani cum putea mai bine. A făcut tot ce i-a stat în putință. Ea mi-a salvat viața trimițându-mă la un spital în ciuda voinței mele”. . (Bătălia de la Stalingrad. Documentar în România)

Între numeroasele comportamente umanitare se situează și cea  a locotenent-colonelului Grișciuk, șeful administrației Lagărului 74 de la Oranki, care a sancționat un militar sovietic pentru „atitudinea batjocoritoare” față de prizonierii de război. Androne Petre s-a adresat șefului escortei Cirkov cu rugămintea ca acesta să acorde echipei timp de odihnă după terminarea lucrului și după îndeplinirea normei. Șeful escortei, fără să acorde atenție solicitărilor legitime ale prizonierilor de război, nu a satisfăcut cererea acestora, ci, depășindu-și atribuțiile în domeniul pazei, în timpul escortării a aliniat echipa de prizonieri prin comanda „drepți” și, fără ca prizonierii să aibă capul acoperit,  i-a obligat pe aceștia să stea timp de 25 minute în această poziție în arșița soarelui. (Prizonieri de război, Documentul 86, p. 248) 

Prizonierii de război s-au confruntt cu multe situații inedite, cu tratamente discriminatorii, au fost supuși propagandei comuniste și presiunilor de înrolare în orgnizații antifasciste etc, despre care vom scrie în reportajul următor.


Vezi și:



 

Categorie: Cultură, Istorie, Uncategorized
Etichete: Al Doilea Razboi Mondial, Prizonierii de război, Uniunea Sovietică
Distribuie:
Articolul anterior
90.000 de lei pentru ca să te mănânce de viu și țânțarii, și „Canibalul” | Plângere la CNCD după ce un duo de folkiști a cântat o piesă rasistă pe „Mărului”, la „Folk Maris”
Articolul următor
Cupa Viitorul 2026 | Trei zile dedicate fotbalului juvenil la Arad

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie