Disclosure Day este al 35-lea film al lui Steven Spielberg și, deși efortul constant al producției de a transmite optimism, precum și amploarea sa spectaculoasă, sunt demne de apreciat, rămâne impresia că povestea suferă sub greutatea unui regizor de o asemenea anvergură.
Subiectul vieții extraterestre — mai exact, dezvăluirea existenței acesteia și consecințele psihologice și sociale ale unui asemenea eveniment — a fost întotdeauna tematica mea preferată, indiferent de mediul în care este abordată, fie că vorbim despre filme sau cărți. Este un subiect fascinant, iar Steven Spielberg nu este străin de el, unul dintre primele filme importante ale carierei sale fiind Close Encounters of the Third Kind.
Este suficient să spun că așteptările mele pentru acest film au fost foarte mari și, în anumite privințe, ele au fost îndeplinite. În altele, însă, filmul ezită
Steven Spielberg este, probabil, cel mai cunoscut și apreciat regizor din istoria cinematografiei. Numele său poartă o prestanță incontestabilă și pe bună dreptate. Tocmai acest statut este, în opinia mea, ceea ce îi subminează proiectele mai recente.
Odată ce atingi un anumit nivel de notorietate artistică, devine foarte dificil să-ți păstrezi amprenta personală. Cred că exact acest lucru s-a întâmplat și cu Disclosure Day.
Filmul conține idei excelente, dar multe dintre ele par insuficient explorate din cauza statutului său de mare producție destinată publicului larg. Numele lui Spielberg este sinonim cu blockbusterul, iar filmele sale tind, în mod natural, spre accesibilitate și universalitate. Această abordare funcționează în cazul unor titluri precum E.T. sau Indiana Jones, însă premisa centrală din Disclosure Day cere o explorare mai profundă a psihicului uman și a mecanismelor care stau la baza societății moderne. Este un teritoriu pe care Spielberg pare reticent să-l exploreze până la capăt, probabil pentru a nu aliena publicul larg de care depinde succesul comercial al unui asemenea proiect.
O observație similară poate fi făcută și în cazul Jurassic Park, film care a simplificat în mod notoriu temele romanului lui Michael Crichton. Cartea se opune foarte clar ideii de Jurassic Park, prezentând-o drept un simulacru postmodern în care un strat subțire de fascinație fabricată ascunde lăcomia corporatistă și incompetența științifică. Deși urmează aceleași puncte esențiale ale intrigii, adaptarea cinematografică merge într-o direcție aproape opusă, prezentându-l pe Hammond ca pe o figură paternă binevoitoare și celebrând sincer miracolul științific realizat, chiar și atunci când teoria haosului își face simțită prezența, iar parcul începe să se destrame.
Deși este un film extraordinar, Jurassic Park diluează esența filozofică a materialului sursă. Disclosure Day face ceva similar, chiar dacă nu este o adaptare. Proiectul a trecut prin nu mai puțin de 42 de versiuni ale scenariului înainte ca David Koepp și studioul să ajungă la forma finală. Rezultatul este un film care își pierde subtilitatea, nuanțele și îndrăzneala în încercarea de a deveni cât mai accesibil.
Din punct de vedere tehnic, însă, filmul este impresionant. Include câteva secvențe de acțiune perfecte și imagini superbe, aproape onirice, care par desprinse dintr-un vis. Un asemenea nivel de perfecțiune tehnică este dificil de atins în afara unei producții de asemenea amploare. Există aproape o relație invers proporțională între onestitatea narativă și măiestria tehnică: cu cât proiectul este mai mare, cu atât devine mai greu să păstrezi intactă viziunea artistică originală.
Vedeta incontestabilă a filmului este Emily Blunt. Interpretarea sa îi eclipsează pe ceilalți membri ai distribuției. Modul în care ea jonglează cu emoțiile și diferitele dialecte ale personajului pe parcursul poveștii oferă unele dintre cele mai bune momente ale carierei sale și merită luat în considerare în sezonul premiilor. Calitatea prestației sale și complexitatea parcursului personajului contrastează puternic cu aspectele mai puțin reușite ale filmului, scoțând și mai clar în evidență neajunsurile acestuia.
Ultimele 30 de minute sunt apogeul filmului
Actul final este extraordinar, reușind să atingă toate notele potrivite și făcându-mă să-mi doresc ca întregul film să fi avut aceeași forță. Fără a intra în detalii care ar putea strica experiența, pot spune că, dacă povestea ar fi început în punctul în care începe ultimul act și ar fi continuat de acolo, rezultatul ar fi fost mult mai special.
În multe privințe, văd filmul ca pe o meditație asupra întregii cariere a lui Spielberg și asupra modului său de a privi lumea. Am menționat anterior „igienizarea” temelor din Jurassic Park, iar acolo aceasta funcționa ca un vehicul pentru idealismul regizorului. În Disclosure Day, actul final poate fi interpretat ca o concluzie a întregii sale cariere, dacă acesta ar fi ultimul său film. Totul se încheie cu un mesaj de speranță, înțelegere și empatie. În mod ironic, finalul fericit ajunge să fie cea mai sinceră componentă artistică a întregului proiect, indiferent dacă va avea sau nu impact asupra publicului larg.
Disclosure Day nu este un film slab. Dimpotrivă, este foarte probabil ca publicul să îl aprecieze, deoarece evocă spiritul filmelor clasice ale lui Spielberg, atât în sensul bun, cât și în cel mai puțin reușit. Ca explorare a unor teme atât de fascinante, însă, rămâne superficial. Pentru cei interesați de aceeași premisă narativă, aș recomanda Arrival sau Monolith, două filme care tratează subiectul într-un mod mult mai provocator.
Va fi interesant de văzut cum va fi reinterpretat acest film în viitor, când omenirea va ajunge (poate) să confrunte în mod real existența vieții extraterestre.
Vezi și:
