Backrooms dă ce are mai bun atunci când își reia rădăcinile din legendele urbane de pe internet, reușind astfel să creeze un film care se încadrează într-un univers cu totul unic.
Am ajuns în sfârșit la momentul în care generația anilor 2000 începe să se impună cu putere în lumea artei. La doar 20 de ani, regizorul Kane Parsons a reușit să se impună și să-și domine concurența din marile studiouri, atât din punct de vedere comercial, devenind cel mai tânăr regizor care a ajuns locul 1 în box office, cât și artistic.
Realizarea unui film bazat pe ceva atât de amorf precum folclorul digital părea pentru mulți o sarcină imposibilă când A24 a anunțat pentru prima dată Backrooms. Motivele principale erau natura de nișă a subiectului și lipsa unei fundații preexistente pe care să se poată construi o narațiune.
Chiar și atunci, am considerat că aceste îngrijorări ale „experților” din industrie erau nefondate, deoarece fenomenul „spațiilor liminale” constituie, în propria sa sferă de influență, unul dintre ultimele bastioane ale creativității umane nealterate de intervenția corporatistă. Ca urmare, acesta a putut evolua organic, în virtutea caracterului său de cultură participativă, în care consumatorul poveștii este simultan și creatorul acesteia. Și bineînțeles, fenomenul a devenit incredibil de popular în afara mainstream-ului
Acesta nu este un concept nou în sensul strict al cuvântului, deoarece se întoarce la tradiția povestirii orale – o tradiție care a dispărut timp de câteva sute de ani și a revenit abia în era internetului.
Există o singurătate inerentă, endemică generației anilor 2000. În recenzia mea a filmului One Battle After Another, am vorbit pe larg despre locul lor în lupta politică. Cu toate acestea, acel film a fost scris și regizat de Paul Thomas Anderson, născut în 1970, așa că a fost inevitabil influențat de propria sa viziune asupra a ceea ce ar putea fi o persoană a noului mileniu. A făcut o treabă bună, dar vocea lui Kane Parsons are aici o pondere considerabil mai mare datorită vârstei sale.
În esență, groaza acestui film – și a conceptului Backrooms în ansamblu – nu rezidă într-un monstru sau într-un ucigaș cu un cuțit care te urmărește (deși asta se întâmplă în film), ci mai degrabă în faptul că atât de mulți oameni se identifică cu frica că un loc se simte „greșit”, chiar dacă la suprafață pare perfect normal.
Tocmai acest lucru face ca existența conceptului Backrooms să fie un studiu de caz sociologic fascinant în sine, în timp ce succesul său îl transformă într-un fenomen incredibil în mediul cinematografic.
Structura filmului este unică, deoarece preocuparea sa principală este să te cufunde în decorul sufocant, personajele și povestea existând mai degrabă ca pretexte pentru a contextualiza dimensiunea alternativă.
Asta nu înseamnă că personajele și povestea sunt proaste; ele își îndeplinesc scopul, deși o parte din mine își dorește să fi avut un al treilea act mai bun pentru a le încheia poveștile.
Personajele respective sunt interpretate de Renate Reinsve (pe care publicul românesc o poate recunoaște ca una dintre protagonistele din Fjord al lui Cristian Mungiu) și Chiwetel Ejiofor. Ambii actori au avut o sarcină dificilă, întrucât prin reacțiile și confuzia lor credibilă ni se transmite groaza dimensiunii, iar uneori comportamentul lor pare să se apropie de liminalitatea spațiului, deoarece ei înșiși se află într-o stare mentală intermediară.
Ei oferă interpretări discrete, care completează perfect filmul.
Adevărata vedetă a filmului este scenografia
Ceea ce s-a realizat aici este pur și simplu monumental. Există un sentiment atât de profund de tangibilitate în fiecare scenă. Sala de cinema în care am văzut filmul era plină, ceea ce este întotdeauna minunat de văzut, dar mă simt puțin dezamăgit de faptul că nu am putut să-l vizionez într-o sală goală a unui mall abandonat (așa cum se întâmplă cu majoritatea filmelor), deoarece atmosfera înfiorătoare a locației prezentate în film s-ar fi revărsat, fără îndoială, în realitate odată ce filmul s-ar fi terminat și ar fi trebuit să mă îndrept spre ieșire.
Un alt aspect care joacă în favoarea filmului este designul de sunet
Se aude o bătaie aproape constantă în perete, abia perceptibilă pe parcursul majorității filmului, dar care devine mai puternică și mai violentă în anumite scene care par uneori aleatorii. Nu se oferă niciodată o explicație, iar acest lucru adaugă un strat suplimentar de opresiune întregii experiențe.
Backrooms este un film care se împiedică ocazional, dar punctele sale forte sunt prea mari pentru a fi ignorate, și va rămâne în istorie ca primul film adevărat al Generației Z, alături de Obsession al lui Curry Barker, deschizând calea pentru tinerii cineaști să ofere publicului ceva care, pentru prima dată, este cu adevărat al lor.
Vezi și:
- [OSCAR 2026] Sentimental Value | Copleșitor de trist, dar profund vindecător
-
[OSCAR 2026] One Battle After Another | Blockbuster-ul definitoriu al noilor ‘20
