Cătălin Stanciu s-a născut în 1978, la Haţeg. Este poet, eseist și psiholog – a studiat psihosociologie la Universitatea din Petroșani și are studii postuniversitare în consiliere familială și de cuplu la Universitatea de Vest din Timișoara. Este supervizor și psiholog principal clinician, psihoterapeut de orientare integrativă, fondator al revistei umaniste de cultură Psyche și președinte al Asociației de Cultură și Psihologie „Oedip”. Membru al Uniunii Scriitorilor din România (2018) și PEN România (2025).
Noul său volum, Rămâne ce e bun din mine, publicat de curând în colecția Amaterasu a editurii Cartex, este o carte despre fragilitatea existenței, despre confruntarea brutală cu posibilitatea morții și despre nevoia de a găsi sens atunci când identitatea pare să se reducă la dimensiunea biologică a corpului. Din primul poem, „În fața morții”, se conturează un discurs poetic confesiv și direct, în care experiența spitalizării devine prilej pentru reflecție. Cititorul este plasat în fața unei perspective tulburătoare asupra morții, pe măsură ce poetul își imaginează propriul trup ca pe o resursă medicală, o sumă de organe care pot fi redistribuite după dispariția sa:
„În fața morții
ești doar un corp
din care se recuperează
ce mai e bun.”
Aceste versuri concentrează una dintre ideile fundamentale ale cărții: în fața verdictului biologic toate rolurile sociale și profesionale își pierd relevanța. Omul este redus la materia sa, iar identitatea construită de-a lungul unei vieți pare să se dizolve. Imaginile care urmează – rinichii trimiși la Cluj și Iași, ficatul împărțit între Brașov și Timișoara – au o forță aproape cinematografică și provoacă un disconfort necesar, obligând cititorul să privească fără menajamente realitatea morții.
Poezia lui Cătălin Stanciu impresionează prin sinceritatea radicală. Autorul nu caută formule consolatoare și nici nu transformă suferința într-un spectacol liric. Dimpotrivă, el explorează sentimentul inutilității și al insignifianței cu o luciditate dezarmantă:
„Faptul că rinichiul, ficatul sau alte organe
rămase bune-n mine
pot duce mai departe o altă viață
îmi arată
cât de nesemnificativ și inutil sunt.”
În mod paradoxal, valoarea individului pare să devină vizibilă abia după dispariția sa, atunci când părți din trupul său pot continua să servească altora. Poetul transformă astfel experiența medicală într-o meditație filosofică despre sens, utilitate și memorie. Tema identității este reluată și aprofundată în finalul poemului, unde toate măștile sociale sunt anulate:
„Din tot ce ai fost sau ai sperat să fii
nu mai rămâne
nici tatăl,
iubitul,
psihologul,
nici poetul
ci doar câteva organe sănătoase
ce pulsează
în alt trup.”
Volumul se remarcă și prin limbajul accesibil. Cătălin Stanciu nu cultivă obscuritatea și nu se refugiază în metafore excesiv de criptice. Forța poeziei sale provine tocmai din claritatea expresiei și din autenticitatea emoției. Poemul „Mi-e tare frică să scriu cartea asta” rezumă întreaga miză a volumului: scrisul apare ca o formă de confruntare cu propria mortalitate și, în același timp, ca o încercare de a lăsa în urmă ceva mai mult decât un corp supus degradării.
Rămâne ce e bun din mine este un volum de poezie intens și profund reflexiv. Cartea transformă experiența vulnerabilității fizice într-o explorare a identității și a sensului existenței, oferind cititorului nu un mesaj optimist, ci unul autentic. Prin sinceritate, luciditate și o remarcabilă economie a mijloacelor poetice, Cătălin Stanciu reușește să construiască un veritabil „memento mori modern” (expresia Ramonei Boldizsar din prefață), în care întrebarea „ce rămâne din noi după dispariție?” capătă o forță emoțională deosebită. Cititorul închide aceste pagini cu sentimentul că a asistat la o confesiune necesară, dureroasă și memorabilă.
„După atâția ani
nu-mi simt inima
nu o aud
o știu acolo
domoală și așezată între plămânii
care nu vor să pornească
precum un motor diesel
într-o iarnă polară”
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
