Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (8)
Prizonierii germani din Anglia se păzeau singuri
O parte dintre prizonierii de război germani au fost transportați în Anglia, unde urma să fie folosiți la muncă, având în vedere necesitățile reconstrucției și penuria de forță de muncă. În plus prizonierilor li se puteau asigura condiții mai bune de cazare, hrană și sanitare. În 1939, existau doar două lagăre de prizonieri de război în Marea Britanie. La sfârşitul războiului, numărul ajunsese la 600. Fiecare lagăr purta un număr şi fie era stabilit într-o clădire ieşită din uz – precum fabrici, şcoli sau hoteluri – fie era special construit, în formă de baracă (engleză, Nissen Hut). În 1946, la un an de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, 400.000 de prizonieri de război germani erau încă ținuți în Marea Britanie, în lagărele de prizonieri de la marginea marilor orașe. Guvernul postbelic al lui Clement Attlee a ignorat cu bună știință Convenția de la Geneva, refuzându-le germanilor dreptul de a se întoarce acasă, încă mult timp după terminarea ostilităților. Dar, viața în lagăr nu mai era o continuă suferință, ci totul era lejer, nu mai existau paznici cu mitralierele îndreptate spre prizonieri și nici nu erau obligați la apeluri de trei ori pe zi.
„Cu excepția câtorva funcționari britanici, pe care deabia îi vedeam, organizarea și conducerea taberei erau asigurate de către prizonieri. Până și paznicii care îi verificau pe prizonieri atunci când aceștia se duceau sau se întorceau de la lucru sau când ieșeau din tabără pe baza unui bilet de voie erau tot germani” – spunea un prizonier.
Prizonierii nu se mai coceau de căldură în timpul verii și nici nu tremurau de frig în timpul iernii și, mai ales, mâncam pe săturate” spunea alt prizonier.
Participarea la muncă era remunerată
În 1946, până la o cincime din munca agricolă din Marea Britanie era efectuată de prizonierii de război germani. Aceștia munceau de asemenea la construcția de clădiri și drumuri. Practic, a fost vorba de folosirea muncii forțate, înțeleasă ca metodă de „reparații”. În plus, se dorea reeducarea politică a celor aflați în lagăre. În 1947, guvernul condus de Clement Attlee s-a opus repatrierii prizonierilor germani apți de muncă, pe care dorea să-i folosească pentru reconstrucții și munci agricole în următorul an. Având în vedere situația prizonierilor germani, presa a contribuit la sensibilizarea opiniei publice, ziarele scriind despre „sclavii” germani, despre „munca forțată” sau „munca sclavilor”. În cele din urmă, guvernul a trebuit să ia măsurile necesare pentru eliberarea prizonierilor. Conform prevederilor Convenţiei de la Geneva, prizonierii de război nu trebuia forţaţi să muncească în timpul captivităţii lor, totuşi, li se dădea această posibilitate, iar mulţi prizonieri germani preferau să presteze diverse munci în loc să piardă vremea fără să facă nimic. Erau conștienți de faptul că munca ajută sănătatea fizică şi mentală. Unii au ales să meargă la muncile câmpului – să culeagă legume, să sape şanţuri sau să repare garduri, alţii au intrat în construcţii (reconstruirea caselor distruse de bombardamente), iar alţii au ajutat cu treburi mai mărunte în lagăr, precum croitoria şi cizmăria. Mai ales că, participarea la lucru se solda și cu o anumită renumerație în plus exista posibilitatea eliberării mai repede. Nici viața din lagăre nu era de natură să le provoace o prea mare dorință de repatriere, știindu-se cât de grea era viața în patria mamă. În interiorul lagărelor, prizonierii puteau citi, asculta concerte ocazionale, puteau lua şi lecţii de engleză sau juca fotbal. Dar activităţile variau de la lagăr la lagăr, în funcţie de posibilităţi. Prizonierii primeau aceeaşi raţie de mâncare ca şi gardienii lor britanici şi aveau acces la sistemul medical. Desigur că sufereau emoţional şi psihic, neştiind când li se va da drumul, care era soarta familiilor lor şi a ţării pentru care luptaseră.
Nemți bine hrăniți
Fred Umbrich a plecat spre Anglia, de la Napoli, în 1 septembrie 1946:
„Ajungând la capătul călătorei noastre, în tabăra de prizonieri din apropierea micului orășel Ely, nu departe de Cambridge, nu mai conteneam să mă minunez. Am ajuns pe întuneric, așadar n-am putut vedea mare lucru din tabără. Dar, când am fost repartizați în barăci, câte douăzeci într-o cameră, și ni s-au arătat camerele în care urma să dormim, am rămas cu gura căscată. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. Aici, în Anglia nu urma să mai dormim pe pământul gol, fără măcar o bucată de carton, care să ne ferească de noroi, căldură sau frig. Nu, aici urma să dormim în paturi cu saltele pe ele”! (Anna Wittmann, Coșmar în Balcani, p. 333)
Multă lume era contrariată de tratamentul bun de care aveau parte prizonierii germani.
„Anglia era plină de nemți bine hrăniți, prizonieri de război care, potrivit Convenției de la Geneva, primeau aceleași rații ca soldații britanici. Erau zile în care britanicii înșiși erau pe jumătate înfometați după cinci ani de război, însă inamicii din mijlocul lor primeau de două ori mai mult decât ei, membri ai SS-ului, care consumau caloriile în timp ce civilii nu puteau face altceva decât să stea și să privească. Mulți cetățeni erau contrariați de situația creată, mai ales după ce au văzut fotografiile din lagărele de concentrare, aceștia au vrut să știe de ce nemții erau hrăniți atât de bine și cât timp va mai contiunua această situație de vreme ce prizonierii lor fuseseră tratați cu atâta cruzime și dispreț”. (Nicolas Best, Cinci zile care au zguduit luma, Meteor Publishing, p. 92)
Cafeaua de dimineață
Fred Umbrich a avut o surpriză imensă când a fost chemat la micul dejun după prima noapte petrecută în lagăr:
„În dimineața următoare eu am fost primul din baraca noastră care s-a trezit, auzind de la depărtare chemarea „Fruhstuck empfangen” (Veniți la micul dejun). „Oare în Anglia ajunsesem într-adevăr? Pe noi ne chemau?” Și toți ceilalți din baracă încă dormeau. Mi-am pus pantalonii pe mine, m-am încălțat și am deschis ușa. Scrutând cu privirea prin ceața și întunericul începutului de dimineață de septembrie, am văzut o lumină într-o clădire aflată de cealaltă parte a curții. Am luat-o într-acolo. Am găsit ușa întredeschisă. Înăuntru era o sală de mese, plină cu mese lungi și scaune. Aici am văzut vreo doisprezece bărbați, nici pe departe așa de uscățivi ca noi, care stăteau și își beau cafeaua. Nu știam ce să mai cred. Îi auzeam vorbind nemțește, dar cu siguranță că arătau prea bine hrăniți ca să fie prizonieri. După cum am descoperit mai târziu, totuși și ei erau prizonieri. În timpul războiului făcuseră parte din Wehrmacht, din forțele aeriene și din marină. Își luau micul dejun devreme, fiindcă după aceea trebuiau să meargă la lucru, la o fabrică de prelucrare a sfeclei de zahăr aflată în apropiere”. (Anna Wittmann, Coșmar în Balcani, p. 333).
În aceste condiții nu a fost mirare când Fred Umbrich, când s-a cântărit de Crăciun, a constatat că avea 84 de kilograme, mai mult decât dublu decât avusese în 10 septembrie 1944, la plecarea din Italia.
Fermieri buni și fermieri răi
Și cum să nu se îngrașe când fermierul la care lucrau, el și camaradul Toni, la recoltarea produselor agricole de pe câmp își omenea prizonierii cât se poate de bine.
„Domnul Smith ne-a răsplătit pentru munca noastră – povestea Fred Umrich.– dând dovadă de o bunătate emoționantă: În prima noastră zi de muncă, la prânz, a apărut pe câmp cu un bidon plin cu o băutură pe care n-o mai gustasem până atunci. Englezii o numeau ciocolată caldă. Era făcută din ciocolată neagră, la care se adăuga zahăr și lapte praf. Domnul Smith ne-a turnat puțină ciocolată caldă fiecăruia și ne-a întrebat dacă ne place. Cum ne era sete, am băut-o cu poftă și, dând din cap aprobator, i-am zâmbit. Din ziua aceea și până ne-am terminat lucrul, cu puțin înainte de Crăciun, în fiecare zi Smith ne-a adus în câmp un bidon de câte un galon cu ciocolată caldă, cu care ne completam gustarea constând în sanvișuri care ni se dădeau de merinde din tabără”. (Anna Wittmann, p. 338)
Sigur că scena aceasta idilică nu era întâlnită peste tot. Un alt fermier din zonă, care a fost ajutat de prizonieri să-și treiere grâul, s-a comportat la polul opus, dovedind o crasă lipsă de omenie. Spre deosebire de fermierul Smith, acesta nu numai că nu le-a adus ciocolată caldă prizonierilor, dar nu le-a dat nici apă de băut, iar când aceștia i-au cerut apă să-și astâmpere setea le-a arătat apa dintr-un șanț de la marginea drumului!
Se îndrăgostise de o englezoaică și a răma pe insulă
După sfârşitul războiului, prizonierii au fost înscrişi într-un amplu program de reeducare, al cărui scop era să îi adapteze la viaţa din noua Germanie. Prizonierii au fost examinaţi şi cu privire la ataşamentul lor faţă de idealurile naziste. Aceia care au arătat că au rămas fideli nazismului au rămas în captivitate.. Prima tură de prizonieri germani s-a întors în patria lor în 1946, iar ultima în 1949. Dar, treptat, treptat prizonierii au fost eliberați, după un plan bine stabilit, mai ales că situația în Germania se stabilizase. Până la sfârșitul anului 1947, circa 250.000 de prizonieri de război germani fuseseră repatriați, dar 24.000 de germani au ales să rămână în Marea Britanie. Hans Siegfried Vallentin s-a numărat printre aceștia. Ca mulți alții, el fusese un suporter al lui Hitler. Chiar mințise în privința vârstei sale pentru a fi primit în aviație. Avea doar 17 ani când avionul lui a fost doborât și a fost luat prizonier. Dar, apoi, trei ani mai târziu, nu a mai vrut să se întoarcă acasă. Se îndrăgostise de Irene, o localnică din Oswaldtwistle. În 2011, cei doi erau încă în viață, având cinci copii, 11 nepoți și 2 strănepoți. Ultimii prizonieri de război germani au fost repatriați în noiembrie 1948. Mulți ajunseseră în Marea Britanie ca naziști, iar după câțiva ani s-au întors acasă ca să ajute la construirea unei noi Germanii, democratice.
Prizonierii oaspeți în casele englezilor
La început, fraternizarea dintre soldați și populația locală era strict interzisă de către guvernul britanic. Ordinul privind interzicerea fraternizării a fost anulat cu puțin timp înainte de Crăciunul anului 1946. În orașele din țară, mulți britanici au ales să îngroape securea războiului și i-au invitat pe prizonierii germani să petreacă sărbătoarea Crăciunului împreună cu ei, în familie, lucru pe care soldații nu-l mai experimentaseră de ani de zile. În Oswaldtwistle (Lancashire), un preot metodist i-a întrebat pe enoriașii săi dacă ar dori să invite câte un german în casele lor în ziua de Crăciun, iar englezii i-au răspuns cu generozitate și căldură. În acea zi, 60 de prizonieri germani au fost primiți cu brațele deschise în case britanice. Prizonierii din lagărul de la Ely au primit pentru prima dată de Crăciunul lui 1946 o învoire pentru activități recreative în afara taberei pe care au petrecut-o la biserică.
„Cred că pentru locuitorii orașului participarea noastră la slujbă a fost mult mai puțin plăcută decât pentru noi. Atât de proastă era reputația SS-ului în Marea Britanie încât atunci când ne făceam apariția prin Ely, străzile se goleau îndată, iar oamenii intrau iute în casele lor îngroziți. Nici măcar nu voiau să vadă dacă într-adevăr avem coarne pe cap s-au nu!” – se confesa Fred Umrich. (Anna Witmann, p. 345)
În schimb fermierul Smith s-a bucurat când cei doi prizonieri care l-au ajutat la munca câmpului și-au făcut apariția în ziua de sărbătoare și le-a urat bun venit, apoi i-a servit cu whisky. Fred Umrich a trăit și o idilă frumoasă atunci când el și camaradul său au întâlnit în parcul din Ely două tinere englezoaice foarte atrăgătoare.
„N-am să uit niciodată zâmbetul plin de prietenie și privirea blândă a fetei alături de care ședeam. Între timp și Toni și noua lui prietenă se apropiaseră unul de celălalt. Când eu și însoțitoarea mea am început să ne sărutăm, inima a început să-mi palpite și am simțit că i-au foc. Atunci am înțeles ce lucru însemnat lipsise din viața mea ultimii ani”. (Anna Wittmann, p. 354)
Unele idile se vor dovedi de lungă durată între prizonieri și tinerele englezoaice, până acolo încât s-au încheiat căsătorii. Relația lui Fred Umrich cu englezoaica Janet a durat mai bine de un an, motiv pentru care primise aprobarea de a sta încă un an în Marea Britanie:
„Nu eram singurul care avea o relație cu o englezoaică. Mai mulți dintre cei care locuiam la fermă își găsiseră pereche în Anglia. Unii își pierduseră familiile din Germania. Pe celălalt mal al Mânecii nu îi aștepta nimeni și auziseră despre viața grea din Germania, despre distrugerile de acolo, despre foamete, așa că nu aveau tragere să plece în patrie.”
Nici Fred Umrich nu ar fi plecat dar guvernul englez nu i-a prelungit permisul de ședere în insulă.
Pachete cu ajutor trimise în Germania
Mary Clarke și familia ei au primit în casă doi germani. La fel a făcut și un anume Fred Haworth, întors de curând acasă după șase ani petrecuți în slujba RAF: „Niciunul nu vorbea engleza, iar noi nu vorbeam germana. Dar am reușit să ne înțelegem prin semne. Limba poate uneori să nu fie o barieră.”
Unul dintre germanii invitați în acele zile în casele britanicilor, Heinz Hermann, își aduce aminte că „a fost minunat. După toți acei ani de război și captivitate, a fost minunat să fii într-o casă din nou, primit de oameni buni. A fost o zi de Crăciun frumoasă, pe care nu o voi uita până în ziua morții”. Mama lui Heinz, care se afla în Germania, a fost teribil de surprinsă și emoționată atunci când a primit pachete cu alimente trimise de prietenii britanici pe care Heinz și-i făcuse la Oswaldtwistle.
Bert Trautman era, în acei ani, un tănăr soldat ajuns prizonier de război. După eliberare, el a rămas în Marea Britanie și a ajuns un foarte apreciat portar pentru echipa de fotbal Manchester City. El relata că:
„Am crescut în timpul lui Hitler, și m-am oferit voluntar, ca mulți alții, la 17 ani. Când am ajuns prizonier de război, aveam 22 de ani. Nu eram încă un bărbat. Cred că educația mea a început în Marea Britanie, pentru că oamenii au înțeles situația dificilă în care eram. Cred că englezii ne-au acordat un soi de iertare. Știi, ceva de genul: „Războiul s-a terminat, voi sunteți prizonieri de război și înțelegem cum vă simțiți”.
În Marea Britanie au muncit numeroși germani care potrivit surselor au adus un profit net de peste 250 milioane de dolari.
Evadări posibile dar inutile
Evadările din lagărele de pe teritoriul Marii Britanii au fost foarte puține pentru că prizonierii nu aveau unde se duce după ce depășeau gardurile deoarece dădeau peste canalul ce separa insula de continent. Apoi, și în Germania tot cu inamicii lor s-ar fi întâlnit, ca să nu mai spunem că traiul din patria mamă era mai greu decât cel din captivitatea engleză. S-au întâmplat totuși câteva evadări, în anumite împrejurări. Astfel, în august 1941, submarinul U-570 se predase unui avion de tip Hudson al Comandamentului de Coastă RAF, care îl atacase în Atlanticul de Nord și îi produsese avarii. Ofițerii de pe submarin, înafară de căpitan, care era deținut la Londra, au fost aduși în lagărul Grizedale Hall. Ceilalți deținuți erau atât de revoltați de faptul că un submarin putuse să se predea, încât au decis să organizeze o Curte de Onoare prezidată de asul submarinelor, Otto Kretschmer și să-i judece pe ofițerii în cauză. Primul ofițer de bord, locotenentul Bernhard Berndt a fost găsit vinovat de comportament dezonorabil și pentru a-și îndrepta reputația pătată s-a hotărât că trebuie să evadeze și să se întoarcă în Germania. A reușit să iasă din tabără și să taie o gaură în gardul de sârmă ghimpată, dar a fost prins de membrii Gărzii Interne în ziua următoare. Aceștia au hotărât să-l ducă înapoi la locul de detenție. Pe drum a scăpat de sub supraveghere dar escortele l-au împușcat și astfel a fost ucis. Tot de la Grizedale Hall, a încercat să evadeze și pilotul de vânătoare al Luftwaffe, Franz von Werra, dar în prima din tentativele sale a fost prins. A fost dus apoi în într-un lagăr de prizonieri din Canada. A evadat și de acolo și a urmat apoi o adevărată aventură pentru că a trecut prin toată America până a ajuns în Mexic, de unde s-a întors în Germania. (Charles Messenger, Ultimul prusac, p. 94)
Aceste prime evadări s-au petrecut într-un moment când Germania încă mai spera la victorie și prin urmare evadarea avea o semnificație militară și patriotică. S-au întâmplat însă și evadări atunci când capitularea Germaniei era previzibilă. Cea mai mare evdare colectivă s-a întâmplt în lagărul Islam Farm, din sudul Țării Galilor, și a avut loc în noaptea de 10 spre 11 martie 1945, când nu mai puțin de 66 persoane au evadat printr-un tunel, dar toți au fost rapid prinși pentru că zona era de înaltă securitate, din cauza fabricii de armament. Totuși un pilot din Luftwaffe, care a evadat din același lagăr, a reușit să ajungă la aeroportul din Birmingham. (Charles Messenger, Ultimul prusac, p. 100)
Unii prizonieri germani au avut șansa de a debarca pe pământ american care nu a cunoscut în mod direct ororile războiului, dar oamenii au cunoscut ceea ce s-a întâmplat acolo în Europa prin intermediul presei dar mai ales prin sacrificiile făcute de un popor care nu avea prea mult de-a face cu problemele Europei. Despre cum au fost primiți și tratați prizonierii în Statele Unite în reportajul următor.
Foto: Un prizonier de război german dirijează corul prizonierilor de război în cortul de recreere al unei tabere de prizonieri, undeva în Marea Britanie, 1945. Cortul pare a fi decorată de Crăciun / Sursa: Imperial War Museums UK
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
