Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (2)
Acte de bunăvoință și violuri în masă
Capitularea Italiei, din 9 septembrie 1943, a grăbit migrația în masă a prizonierilor de război britanici, eliberați din lagărele din nordul țării și lăsați să-și croiască singuri drum prin Apenini, spre liniile aliate. O caracteristică definitorie a acestor odisei, unele durând luni de zile, a fost ajutorul dat de localnici soldaților britanici. Omenia țăranilor, născută dintr-o compasiune instinctivă, nu neapărat din simpatie față de cauza aliaților, i-a mișcat adânc pe cei care au beneficiat de ea. Germanii îi pedepseau pe cei care ajutau fugarii distrugându-le casele și, adesea, chiar omorându-i, dar sancțiunile s-au dovedit inutile.
Și totuși, cu toate aceste dovezi de bunăvoință, au existat în numeroase cazuri de crime în masă. În special, trupele coloniale franceze au comis atrocități pe scară largă. „Ori de câte ori cuceresc un oraș sau un sat (În Italia n. n.) are loc un viol în masă al populației”, scria subofițerul britanic Norman Lewis:
„Recent au fost violate toate femeile din satele Patricia, Pofi, Supino, Morolo. În Lenolo cincizeci de femei au fost violate, dar, ca și cum nu ar fi fost deajuns, au fost violați și copiii, ba chiar și bătrânii. Se spune că este ca ceva normal ca doi marocani să agreseze o femeie în același timp, unul având un raport normal, iar celălalt comițând sodomie. În multe cazuri, asta a dus la lezarea gravă a organelor genitale, rectului și uterului. În Castro di Volsci, un medic a tratat 300 de victime ale unor violuri. Mulți mauri au dezertat și atacă satele din spatele frontului. Astăzi am mers la Santa Maria a Vico să văd o fată care și-a pierdut mințile în urma unui atac săvârșit de un grup numeros de mauri. Nu putea să meargă (….) (Max Hastings, Iadul dezlănțuit, p. 601)
Furia americană face victime
Debarcarea aliată în Normandia, din 6 iunie 1944, a deschis frontul principal din Europa, unde se vor petrece cele mai numeroase cazuri de încălcare flagrantă a regulilor războiului. Acestea au început imediat după debarcare. Astfel, sergentul William C. Bradley își amintea cum unul din camarazii săi a ucis un grup de prizonieri germani capturat în Franța, pe 7 iunie 1944, adică imediat după debarcare. Deasemenea a recunoscut că forțele aeriene ale Statelor Unite nu luau prizonieri ci „îi ucideau pe când aceștia ridicau mâinile sus, ieșind din ascunzători. Merg de-a lungul unui drum paralel cu prizonierii și când văd unul dintre oamenii lor ucis fac stânga împrejur și împușcă un prizonier pentru a compensa. Sunt niște duri”. (Lothar Gruchman, p. 320)
Americanii care au debarcat în Normandia nu aveau suficientă experiență de luptă, motiv pentru care acționau disproporționat față de pericolul pe care îl presupuneau și acționau instinctual. Un sergent britanic a rememorat un astfel de episod:
„Se părea că infanteriștii americani nu fuseseră deloc antrenați în ceea ce privește zgomotul luptei. Păreau să se arunce la pământ și să deschidă focul ori de câte ori se auzeau împușcături prin apropiere.Când am trecut pe lângă o fermă incendiată, s-a auzit un sunet a ceea ce părea a fi o rafală de mitralieră. Nu putea fi cineva în casă, din cauza flăcărilor, și era evident că sunetul provenea de la muniția care ardea, dar a fost nevoie de ceva timp pentru a-i convinge pe americani să se ridice de la pământ și să reia deplasarea. În timp ce ne-am continuat drumul, am văzut o siluetă îmbrăcată într-un pardesiu de croială germană cum s-a ridicat în picioare în mijlocul unui câmp și cum a început să meargă spre noi cu mâinile sus. Bărbatul era din Volkssturm, în vârstă de aproximativ 50-60 de ani, un tip înalt și slăbănog. Înainte ca noi să putem reacționa în vreun fel, trei americani au început să tragă cu carabinele lor și silueta a căzut la pământ. Doamne ce furioși eram pe ei”. (Thomas Goodrich, Furtuna din iad, p. 249)
Fără prizonieri
În 25 iunie 1944, în timpul unui atac de diversiune, Divizia 49 americană, cunoscută ca Divizia „Ursul Polar”, din cauza emblemei sale, reușește să împingă Divizia de Panzere „Lehr” înapoi în satele Tessel și Raury, unde luptele sunt deosebit de crâncene. Dar, de când Divizia 12 SS Panzere „Hitlerjugend” începuse să execute prizonieri, niciuna dintre părți nu mai arată milă. Înainte de atacul din Pădurea Tessel, sergentul Kuhlmann, comandantul unui pluton de mortiere din Regimentul ¼ Infanterie Ușoară Yorkshire, înregistrează ordinele în agenda de teren. La sfârșit este scris: „NLP sub gradul de maior”, adică a nu se lua prizonieri sub gradul de maior. Și alții amintesc că au primit ordinul: „Fără prizonieri” și susțin că de aceea propaganda germană începuse să numească Divizia 49 drept „Urșii Polari Măcelari”. O interceptare decodificată confirmă că Divizia de Panzere Lehr suferise pierderi grele. (Al Doilea Război Mondial, p 610)
Gărzile irlandeze, în timpul înaintării spre Eindhoven din cadrul operațiunii „Market-Garden”, au hotărât că prizonierii trebuie uciși în număr cât mai mare după ce, așa cum povestea colonelul Vandeleur, „unul dintre ticăloși (prizonier) a luat o grenadă pe care o ținea ascunsă și a aruncat-o într-unul dintre trnsportoarele noastre ( …) Am văzut un sergent de-al nostru întins pe șosea cu piciorul distrus”. Soldatul german pizonier a fost ucis într-o clipă. (Antony Beevor, Arnhem, p. 151)
Un diplomat britanic remarca la rândul lui:
„Trupele americane nu par foarte dispuse să ia prizonieri decât dacă inamicul se predă în loturi de 20 sau mai mulți. Când apar grupuri mai mici de atât, având mâinile ridicate, soldații americani percep acest lucru ca pe un gest amenințător (…) și, ca atare, iau măsuri de lichidare (….) aceștia sunt un grup grozav de„ tipi duri” care au trăit o viață normală pe timp de pace, la Chicago și în alte mari orașe americane, care pun în practică lecțiile învățate acolo”. (Niall Ferguson, Războiul lumii, p 637)
Au existat însă și întâmplări dintre cele mai bizare, lipsite de logica confruntării. Astfel, sergentul Cowan, de pe un Sherman (tanc englezesc), a luat un prizonier care i s-a predat după ce i-a distrus tunul și a pornit mai departe cu neamțul pe „spatele tancului”. Apoi a continuat înaintarea „până ce prizonierul l-a bătut pe umăr și i-a arătat un alt tun de asalt pe care el nu-l observase. Și acesta a fost distrus”. Această „colaborare” a funcționat și la al treilea tun distrus. Explicația neamțului a fost că era un soldat profesionist și nu suporta să vadă pe cineva adoptând o tactică greșită, cum i se părea că făcuse Cowan. (Antony Beevor, Arnhem, p. 152)
Închiși în cuștile fiarelor
În faza aceasta a războiului sunt luați numeroși prizonieri din rândul germanilor, mai ales în încercuirile realizate de aliați. Astfel, pe 19 august 1944 au rămas în încercuirea de la Falaise 45 de mii germani, care au fost duși în lagăre. După pătrunderea în Belgia, trupele britanice au fost ajutate de rezistența locală pentru a gestiona prizonierii germani care se predaseră surprinși de rapiditatea înaintării aliate. Membrii rezistenței s-au dovedit de folos în paza și încarcerarea prizonierilor, care au fost închiși în cuștile goale din grădina zoologică din Anvers, câte una pentru ofițeri, subofițeri și soldați. În altele, au fost băgați trădătorii și colaboraționiștii. Dar nu peste tot s-a întâmplat așa. Cu tunurile lor Sherman, englezii au înconjurat un regiment german compus din circa 1200 de soldați. În timpul negocierilor prelungite pentru predare comandantul german a insistat că onoarea îl obligă să lase măcar impresia că a luptat. Dar, comandantul german a acceptat în cele din urmă predarea cu condiția să nu fie predați rezistenței.
„Colonelul a insistat să le vorbească oamenilor săi timp de aproape 15 minute, asigurându-i că se predaseră onorabil. Apoi a făcut un semn din cap către stabsfeldwebel, care a răcnit un ordin și toți odată au lovit cu patul puștilor de pământ. Atunci fiecare om a ridicat mâna dreaptă și a strigat „Sieg Heil” de trei ori. Luptătorii din rezistență au fost singurii nemulțumiți pentru că nu le-au fost dați în grijă prizonierii. (Antony Beevor, „Arnhem, bătălia podurilor”, Editura Kronika, p. 38)
Germani cooperanți dar și fanatici provocatori
Prizonierii erau folosiți și pentru obținerea de informații din tabăra inamică, în astfel de cazuri utilizându-se inclusiv forța și tortura fizică sau psihică. În cursul operațiunii Market Garden, Eamon Fitzgerald, ofițer cu cercetarea al Batalionului 2 britanic care îi introga pe soldații unui tun antitanc pentru a obține informații, își scotea pistolul, îl înfigea în burta germanului și aproape lipindu-se de el îi punea întrebări, urlându-i drept în față. Rezultatele, aprecia camaradul Vandeleur, erau de-a dreptul miraculoase. La câteva minute după ce interogase echipa de servanți, tancurile noastre au reușit să lovească cu mare precizie pozițiile antitanc inamice”. (Cornelius Ryan, Un pod prea îndepărtat, Editura Politică 1977, 231).
Uneori prizonierii germani puteau fi extrem de provocatori, inducând în inimile inamicilor sentimente criminale. Generalul maior Raymond Hufft le-a ordonat trupelor sale să „nu ia niciun prizonier” când le-a condus peste Rin, trupele fiind încurajate să-și privească inamicii ca pe niște suboameni. Un american a interogat un parașutist de 18 ani și l-a descris ca pe „un membru fanatic al Tineretului Hitlerist, un nazist complet dezumanizat și o mașină de ucis formată cu grijă. Mă întreb de ce Poliția Militară nu-i îndeplinise dorința (de a muri în luptă), cu atât mai mult cu cât îl ucisese pe unul dintre camarazii lor. Doar îl loviseră până își pierduse cunoștința. Cu ochii îndârjiți și fața rigidă emana o aroganță interioară neclintită. A stârnit în mine o pornire pe care sper să n-o mai simt vreodată, nevoia de a ucide. L-aș fi putut ucide cu sânge rece, fără să mă îndoiesc ori să mă răzgândesc, ca pe un gândac. A fost un sentiment groaznic, pentru că era lipsit de patimă. Nu mă puteam gândi la el ca la o ființă umană”. (Niall Ferguson, Răsboiul lumii, p. 637)
Un canadian descria experiența trăită în Olanda, în timpul unei misiuni de patrulare, când unitatea lui a capturat opt tanchiști germani care mergeau pe jos și încercau să ajungă înapoi la liniile lor. Ofițerul lor vorbea bine englezește, așa că dușmanii au stat câteva minute la taifas despre vremea rece și despre faptul că ar vrea să aprindă un foc. Tocmai trecuseră de o fermă iar ofițerul a spus că era posibil să găsească șnaps și un porc. „Puteau să-l frigă?” . Canadianul avea să spună mai târziu: „Pentru el războiul se terminase și cred că era bucuros de asta”. Apoi, din senin, locotenentul care comanda patrula s-a întors către mitraliorul lui și i-a zis: „Împușcă-i”. Ofițerul german care până atunci glumise, „s-a repezit cumva înainte, și-a încrucișat brațele pe piept, a spus ceva, iar tipul cu mitraliera a deschis focul pur și simplu (…). Erau doi, cred, care se mai zbăteau ca niște somoni în harpon, iar tipul, căruia îi ziceam Whitney, fiindcă se lăuda ce bun miner este el, i-a împușcat pe cei doi cu pistolul. Probabil că episodul a intrat în istorie ca eliminarea unei patrule germane. Dar ceilalți canadieni nu și-au bătut capul cu ceea ce au făcut”. (Max Hastings, Iadul dezlănțuit, p 760)
Ucidere premeditată
Tot în Olanda, în 17 septembrie, a avut loc un alt caz de ucidere premeditată, doar din răzbunare, pentru că germanii au tras după parașutiștii americani în timpul luptei, imediat după parașutare: „Am scăpat de parașute și ne-am îndreptat spre zona unde văzusem bateria de 20 mm”, scria unul dintre ei. „Patru germani stăteau lângă tunuri cu mâinile ridicate, strigând „Kamerad! Kamerad”, pe dracu!. Au fost ciuruiți de automate. Totul s-a întâmplat lângă hotel „Berg En Dal”, în aproipere de Beek, chiar lângă granița cu Germania. (Antony (Antony Beevor, Arnhem, p. 194)
Tot atunci s-a întâmplat și un fapt extrem de grav de înșelăciune, povestit de maiorul Bob Wilson. El i-a auzit pe soldații germani, aflați într-o pădure din apropierea câmpului unde aterizaseră cercetașii săi la Arnhem, cerându-le să să predea: „Englezii le-au strigat înapoi că le era frică să se ducă acolo și să vină ei să-i ia. 60 de germani au ieșit și au fost secerați de două mitraliere Bren, de la o ditanță de vreo 150 metri. Au murit urlând”. (Antony Beevor, Arnhem, p. 238)
Altădată, aceeași scenă se repetă, în aceeași bătălie de la Arnhem, în 20 septembrie. „Înaintând spre podul feroviar, locotenentul Richard G. la Riviere a raportat că a dat peste un grup de germani care voiau să se predea. A estimat că erau 30-40 de soldați de rând, dar, dat fiind că parașutiștii nu erau decât 15-20 de oameni, îi împușcaseră pe loc pe toți. Însă nu au luat și banii risipiți pe drum de un casier german! ” (Antony Beevor, Op. cit. p. 331)
Și soldații din Compania Independentă de Parașutiști 21, formată din evrei germani încărcați de ură, au recurs la o înșelăciune pentru a-i putea împușca pe dușmanii lor. Un sergent cercetaș povestea cum un grup numeros de germani a ieșit dintr-o pădure fluturând batiste albe. „Un evreu german din plutonul sergentului Sullivan a strigat în germană: Cine sunteți?. Telegrafiști, au răspuns ei. Veniți! La jumătatea drumului parașutiștii au deschis focul, ucigându-i pe toți.” (Antony Beevor, Arnhem, p. 417)
I-au ucis pentru că așa trebuia
Uciderea prizonierilor pe linia întâi nu era, prin urmare, chiar un fenomen izolat. „Băieții o mai luau razna”, spunea Frank Sherran – din Divizia 45 Infanterie – „când era vorba despre prizonieri. Îi vedeai pe germanii ăia trăgând în tine, încercând să te omoare și aruncându-i în aer pe camarazii tăi, iar acum aveai ocazia să te răzbuni, în vreme ce ei vroiau să se predea. Unii o luau în nume personal. Poate nu înțelegeai ce spuneau. Sau, dacă îi capturai în viață și îi duceai în spatele frontului încercau să fugă. Nu este vorba despre un masacru. Dacă aveai foarte mulți prizonieri, îi duceai acolo, dar dacă aveai cinci-șase sau mai puțini, făceai ceea ce trebuia să faci și ceea ce se aștepta toată lumea să faci. Locotenentul mi-a dat o grămadă de prizonieri să mă ocup de ei, iar eu am făcut ceea ce trebuia să fac.” (Charles Brandt, op. cit. p. 70)
Pe parcursul crâncelor încleștări din Normandia dintre regimentul canadian „La Chaudiere” și grenadierii panzer din „Regimentul 1 Grenadiri Panzer” au avut loc lupte corp la corp, Canadienii au luat-o razna și au început să taie gâtul oricărui SS-ist, viu sau mort pe care îl găseau. Numai sub amenințarea pistolului propriilor ofițeri au putut fi oprite omorurile. (Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, p. 356)
Un exemplu cum nu se poate mai explicit privind motivația execeselor de cruzime ale americanilor este dat de caporalul Jack Bommer: „Am văzut soldați germani în vârstă apucând țevile puștilor noastre și implorând îndurare. Au fost împușcați direct. Așa e în război”. Și-a mai amintit că un ofițer le-a spus înainte să se urce în bărci: „Nu luați prizonieri. Împușcați-i. Nu avem timp”. Un căpitan, Kapel, îi spunea comandantului unei companii: „Voi i-ați capturat pe ai voștri. Noi i-am împușcat pe ai noștri”. (Antony Beevor, Arnhem.p. 332)
Americanii se răzbunau crunt atunci când întâlneau o rezistență acerbă din partea germanilor. „Acei apărători care au supraviețuit luptelor pentru a se preda au fost deseori mitraliați”. Gustav Schutz și-a amintit că a dat peste un astfel de loc al unui masacru unde o unitate a serviciului muncii distrusese mai multe tancuri americane. „Mai mult de 100 de oameni din Reichsarbbeitsdienst zăceau morți în șiruri lungi, și toți aveau stomacurile umflate și fețele vineții”, a povestit Schutz. Americanii au fost mult întărâtați de ceea ce li s-a povestit despre ce s-a întâmplat la Malmedy și evident de anii de propagandă antigermană, mai ales când s-a aflat despre ceea ce s-a întâmplat în lagărele de la Ohrdurf și Dachau. Despre cel mai mare lagăr din Germania, Căpitanul Leland Loy, capelan al armatei SUA a relatat cum „un gardian german a venit în fugă spre noi. L-am prins și stăteam acolo de vorbă cu el când (…) un GI a venit cu un tommy-gun (pistol mitralieră). L-a înșfăcat pe prizonier, l-a întors pe loc și a urlat. „Ești al meu nenorocitule”. Omul era la depărtare de doar un metru de noi, dar soldatul tot l-a ciuruit cu pistolul mitralieră din mâinile lui. Când am văzut asta, am țipat la el. „Pentru ce ai făcut asta?! Era prizonier”. El s-a uitat la mine și a urlat ca un turbat: „Tre să-i ucid, tre să-i ucid pe toți”. (Thomas Goodrich, p. 356)
Omoruri din răzbunare
Un masacru săvârșit asupra prizonierilor germani, executat din răzbunare, pentru rezistanța opusă americanilor în timpul luptelor din cadrul ofensivei germane din Ardeni a fost cel de la Chenogyne (8 km vest de Bastogne), de la 1 ianuarie 1945. Satul se afla la circa 75 km de Malmedy unde germanii săvârșiseră un act asemănător, omorând 84 de militari americani. În acea zi de 1 ianuarie în urma unor lupte dure soldați din Divizia 11 blindate americană au capturat la Chenogne undeva între 70-80- de germani, în două locuri diferite. În primul episod al masacrului 2 grupuri de câte 25-30 de germani aflate de o parte și alta a drumului au fost mitraliate, fără să existe supraviețuitori, iar în a doua operațiune au fost executați 21 de prizonieri răniți ce zăceau în subsolul unui spital de campanie. Asupra acestor întâmplări s-a ținut cel mai strict secret, ordonat de generalul George Patton, comandantul Armatei 3 americane. Doar după câțiva ani s-a aflat incidentul, unul dintre martori, cap, John Fague din Bat. 21 povestind totul. (Sursa Youtube)
Sunt crime de război săvârșite acolo în linia frontului, unde de fapt era și foarte greu să porți de grijă prizonierilor. În această situație s-a găsit Plutonul de Poliție Militară din Divizia 101 Aeropurtată, care păzea 2000 de prizonieri închiși într-o îngrăditură, undeva la mai puțin de 400 m de tancurile nemțești Panther și puteau fi omorâți chiar de proprii camarazi. (Antony Beevor, Arnhem, p. 342)
Prizonierii germani erau urâți și de populația civilă din țările pe care ei le ocupaseră. La Nijmegen, orașul olandez eliberat de americani și englezi Albertus Uijen a fost martorul primirii prizonierilor. „Lumea îi fluieră și îi huiduie pe prizonierii de război germani… Merg cu mâinile în sus. Unul dintre ei nu poate merge. O mână îi e practic distrusă, doar un ciot de carne. Sângele îi curge șuvoi. Înfățișarea lor este îngrozitoare. Pământii sau negri de funingine, transpirați, cu uniformele rupte, fără căști, fără însemne, chiar fără nasturi. Este o omagine care îți dă fiori. Mă șochează din nou bestialitatea războiului”. Parașutiștii americani care îi escortează le spun neerlandezilor care huiduie și fluieră să rămână calmi. (Antony Beevor, Op. cit. p 347
Pe măsură ce războiul se apropie de sfârșitul inevitabil pentru Germania aliații se vor confrunta cu ororile care s-au săvârșit în timpul dominației naziste pentru care vor suferi inclusiv prizonierii de război germani. Dar despre aceasta în reportajul următor.
Foto: Soldați americani ajung pe coastele Normandiei în Ziua Z în Al Doilea Război Mondial sursa Imagine: Reuters/U.S. National Archives
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
