Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (1)
Între sentimente umane, de compasiune și ură și răzbunare
Aliații anglo-americani au avut în război o atitudine, în general, reactivă la atacurile și crimele inamicilor. Au fost provocați să intre în război, apoi să se apere și mai pe urmă să dezvolte acțiuni ofensive pentru a-și învinge adversarii. Perspectiva politică, una democratică, îi obliga să se abțină de la depășirea regulilor general valabile ale războiului. Au existat însă și excese, care i-au avut ca protagoniști mai ales pe oamenii care au luptat efectiv pe front, în linia întâi, pe generalii comandanți, pe ofițerii și soldații care au luat contact nemijlocit cu realitățile crude ale vieții de pe câmpurile de luptă. Aceștia au reacționat mai ales la ceea ce au văzut și au suportat, în tranșee, pe timpul deplasărilor și mai ales la ceea ce au auzit despre tratamentele inumane la care au fost supuși camarazii lor. Au existat și reacții emoționale, de moment, în toiul luptei, când instinctele se dezlănțuiau iar rațiunea era pierdută. În armatele aliate luptau oameni de rase, religii, opțiuni ideologice, instruire foarte diferite, prin urmare și atitudinile lor purtau amprenta acestor deosebiri dar, pentru că de cele mai multe ori oamenii luptau împreună, reacțiile se estompau sau se nivelau sub influența majorității. S-u produs și crime împotriva prizonierilor de război, deținuți în lagăre, dar acestea au fost determinate și de lipsurile materiale și de lipsa de organizare în faza inițială, dar după ce acestea au fost depășite, prizonierii au beneficiat de toate prevederile convențiilor internaționale. Puterile anglo-saxone puteau oferi condiții mai bune și apoi nu exista componenta rasială ori ideologică de judecare a inamicului la nivelul în care exista în statele, cu care se aflau în conflict. Dar, soldatul era până la urmă om, cu toate calitățile și defectele ce țineau de speța umană. În lupte, sentimentele de milă și compasiune se atrofiau până la dispariție și, dimpotrivă, ura și dorința de răzbunare răbufneau și impuneau legea junglei. Iată de ce și în tabăra aliată s-au întâlnit, la o scară cei drept mult mai mică, excese, chiar atrocități față de prizonierii de război, pe care încercăm să le aducem la suprafață, nu ca să întunecăm faptele eroice și purtarea corectă a războiului de către occidentali, ci ca să arătăm adevărul în toate fațetele sale. Excesele au existat de la nivelurile de comandă și până la simpli executanți, soldați și gradați. Au existat decizii controversate chiar și la nivelul decidenților politici.
Comportament civilizat
Războiul din Europa, început la 1 septembrie 1939, va genera în anii următori un număr mare de prizonieri pe care aliații occidentali îi vor interna în lagărele de prizonieri. Dar, să fii prizonier la anglo-americani și asociații lor era incomparabil mai de preferat decât a fi la oricare dintre celelalte puteri participante la război. Anglia și Franța au fost primele puteri vestice care au intrat în război, lor asociindu-se coloniile și dominioanele. Și tot ele au fost acelea care au avut de administrat primele contingente de prizonieri din tabăra germană și italiană. Totuși, chiar dacă pe fronturile din Franța și Africa au fost înregistrate, în linia întâi mai ales, acte de violență împotriva prizonierilor, în general a existat un comportament civilizat, de respectare a legilor războiului pentru că luptele se duceau, atunci, la început, fără patimă, fără dorința de răzbunare. Chiar și mai târziu, când intensitatea bătăliilor a crescut, când numărul morților era raportat cu miile, când s-a auzit de ceea ce se întâmpla cu prizonierii aflați în mâna inamicului, uciderea prizonierilor nu s-a instituționalizat niciodată așa cum s-a întâmplat pe frontul de est.
În campaniile din Franța și din Benelux, aliații anglo-francezi au luat foarte puțini prizonieri din rândul germanilor, în primul rând pentru că evenimentele s-au desfășurat cu repeziciune, iar aceia puțini au și fost eliberați imediat după semnarea armistițiului francez, din 22 iunie 1940. Doar pe frontul din Africa, acolo unde retragerile engleze au fost succedate de ofensive reușite, numărul prizonierilor de război din rândul italienilor a fost foarte mare, creînd dificultăți de cazare și hrănire a lor pentru britanici.
Câteva hectare de prizonieri!
În zorii zilei de 9 ianuarie 1941, a început bătălia de la Sidi Barani. Lupta a durat și în ziua de 10, iar pe la ora 10, cartierul general al batalionului Goldstream a semnalat că era imposibil să se numere prizonierii, din cauza numărului lor, dar că erau circa cinci acri de ofițeri și 200 de acri de alte grade!. (Winston Churchlll, Al doilea Război Mondial, E. Saeculum, 1996, p. 377). La 4 februarie 1941, începe cursa spre Benghazi, care este ocupat în 6 februarie. Imediat după aceasta începe urmărirea italienilor, mai multe regimente din Divizia 7 blindate britanică distrug 80 tancuri inamice, iar în dimineața de șapte, generalul Bergonzoli se predă locotenent-colonelului John Combe. Soldații italieni, obosiți și demoralizați au fost adunați pe un teren plat, unde stăteau zgribuliți în ploaie. Unul dintre subordonații lui Combe când este întrebat prin radio câți prizonieri luase Regimentul 11 husari, se pare că ar fi răspuns cu nepăsarea tipic cavaleriei: „Cred că vreo câteva hectare”. (Antony Beever, Al Doilea Război Mondial, 167-168). Între timp, în Africa de Est englezii au recucerit Etiopia și au luat 50.000 prizonieri cu pierderi de doar 135 morți și 4 prizonieri (Antony Beevor, Al doilea război mondial, p 21).
Exemplu de exterminare modernă
În Libia, Armata 10 italiană avea să fie distrusă de britanici, la Beda Fomm, pe 5 și 6 aprilie 1941, „un exemplu rar de exterminare modernă în plină campanie militară”. În doar câteva ore italienii aveau să piardă 133 mii de oameni, deveniți prizonieri, printre care 26 generali, 1290 tunuri, 400 de tancuri, mii de vehicule și sute de avioane. (Jean Lopez, Olivier Wieviorka, Miturile celui de al doilea război mondial, Editura RAO, 1917, p 157)
Unii dintre prizonieri au murit mai târziu de epuizare, boli, condiții meteo excesive dar pierderi mai mari printre prizonieri au fost făcute chiar de germani, care, spre exemplu, au torpilat, cu ajutorul unui U-Boot, în Atlanticul de Sud, vasul englezesc „Laconia”, care transporta circa 2000 de prizonieri italieni, prinși în Africa. (Winston Churchill, Al Doilea Război Mondial, p 78, vol II)
Soldații italieni s-au predat în masă și după debarcarea anglo-americană în Algeria din noiembrie 1940 și în timpul ofensivei spre vest. Pe 13 mai 1943, generalul von Arnim s-a predat cu întreaga forță germano-italiană, însumând 230 mii prizonieri, care pentru început au fost cazați în țarcuri împrejmuite în deșert, fără condiții igienico-sanitare. (Andrew Roberts. P. 467). Un ofițer englez de artilerie, Christopher Seton-Watson, și-a amintit că printre prizonierii italieni pe care îi văzuse defilând pe 13 mai 1943 în Tunisia, unii râdeau, alții făceau semnul V de la victorie cu degetele, iar un altul, câteva minute mai târziu, trecea cântând la mandolină. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, op. cit p 58).
Trăgeau în cei de pe cămile ca în niște ținte!
Victoria anglo-americană nu a fost doar o defilare spre est, pentru că germanii luptau cu tenacitatea cunoscută, pricinuind americanilor înfrângeri, precum cea de la pasul Kasserine, în care au luat numeroși prizonieri, pe care apoi i-au pus să defileze la Roma. Din acest motiv, în primăvara lui 1943, americanii complet traumatizați de cruzimea luptelor, se numărau printre victimele psihologice, ba mai mult, sunt rapid abrutizați, transformând această stare în mecanism de supraviețuire. Unii ajung complet dezumanizați, ucigând sadic prizonieri și chiar împușcând la întâmplare arabi tunisieni ca distracție, ochindu-i pe cei de pe cămile, tratându-i ca pe niște ținte la bâlci. Soldații britanici erau în general mai disciplinați. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, p. 428).
Generalul Goorge Patton: „Să ucidem și iar să ucidem”
Reticența germanilor de a capitula și capacitatea lor de a provoca pierderi până când rezervele lor de muniție se terminau erau extrem de frustrante pentru americanii siguri de victorie, care percepeau această rezistență ca fiind zadarnică. În aceste condiții, uciderea prizonierilor a continuat să fie încurajată deschis de unii ofițeri americani. Discursul generalului George Patton către Divizia 45 Infanterie, înainte de invazia din Sicilia, nu putea să fie mai explicit:
„Când vom debarca în fața inamicului nu-i vom arăta niciun fel de milă… Dacă voi, ofițerii de companie, atunci când vă conduceți oamenii împotriva inamicului vă pomeniți că acesta trage asupra voastră și când ajungeți la 200 metri de acesta, iar el dorește să se predea, o nu! Nenorocitul ăla trebuie să moară! Trebuie să-l omorâți. Străpungeți-l între coastele a treia și a patra. Asta le veți spune oamenilor voștri. Trebuie să aibă un instinct ucigaș. Spuneți-le să-l străpungă. Atunci nu mai e bun de nimic. Străpungeți-l în ficat”.
Un ofițer al diviziei respective spunea că într-un discurs, rostit la 27 iunie, în Africa de Nord, la Alger, Patton le-a zis soldaților din „Divizia Ucigașă”:
„Să ucidem și iar să ucidem. Cu cât vom ucide mai mulți, cu atât mai puțini vom avea de ucis mai târziu, iar divizia o va duce mai bine pe termen lung (…)” „A spus că, cu cât vom lua mai mulți prizonieri, cu atât vom avea de hrănit mai mulți oameni și că să nu ne jucăm cu prizonierii. A spus că singurul german bun este cel mort”.
Un alt ofițer care a ascultat discursul spunea următoarele referitoare la uciderea civililor:
„Dacă orășenii insistă să rămână în apropierea câmpului de luptă și sunt inamici, trebuie să-i ucidem fără milă și să-i dăm la o parte din drum”. . (Charles Brandt, „Irlandezul, asasinul Mafiei”, E Corint, p 59)
Italienii, o nație ciudată
Americanii nu prea au avut prilejul să aplice în Sicilia îndemnul generalului Patton, cunoscut de altfel prin brutalitatea sa, deoarece italienii s-au predat în masă trupelor americano-engleze. Soldatul Frank Sheeran din Divizia 45 spunea că doar nemții îi țineau pe italieni pe poziție. „Noi avansam și, uneori, soldații italieni efectiv stăteau acolo în poziție de drepți, cu bagajul pregătit”. (Charles Brandt, op. cit p. 63). Până și unii germani au dat dovadă de prea puțin zel. Un parașutist american, care aterizase neputincios și singur în mijlocul unei unități germane, a fost uluit când trei inamici s-au apropiat de el, iar conducătorul lor i s-a adresat într-o engleză impecabilă: „Ne predăm. De trei ani și 8 luni luptăm peste tot în Europa, Rusia și Africa de Nord. Asta înseamnă destul de mult în orice armată. Ne-am săturat”. (Max Hastings, Iadul dezlănțuit, p. 580)
Soldații italieni veneau în număr mare spre liniile americanilor să se predea, „într-o atmosferă de fiesta”, cum o descrie un soldat american, „cu obiectele personale atârnând pe lângă ei, umplând atmosfera cu râsete și cântece”. Un locotenent scria celor de acasă: „Ciudată nație și italienii ăștia. Ai fi zis că suntem eliberatorii lor, nu dușmanii care iau prizonieri”. Unii americani au reacționat cu brutalitate la o atare docilitate. În două incidente separate, petrecute în ziua de 14 iulie 1943, un ofițer și un subofițer din Divizia 45 au ucis cu sânge rece grupuri numeroase de soldați italieni. Unul dintre ei, sergentul Horace West, care a omorât 37 de oameni cu o mitralieră Thompson, a fost judecat și condamnat la închisoare pe viață, pentru ca ulterior să beneficieze de indulgență. Celălalt, căpitanul John Compton, a alcătuit un pluton de execuție care a masacrat 36 de prizonieri italieni. Compton a fost și el judecat de curtea marțială și achitat. Sfârșitul căpitanului Compton a fost unul tragic, el a fost împușcat mortal în timp ce se apropia de niște soldați germani care fluturau steagul alb. Sergentul Horace West a fost eliberat după valul de proteste, care au urmat după achitarea căpitanului Compton, pentru că într-o situația similară ofițerul a fost achitat iar sergentul a fost aspru pedepsit. Patton, a scris că: „În opinia mea, aceste ucideri au fost pe deplin justificate, fiind silit să accept constituirea unor curți marțiale”. Cele două incidente au fost mușamalizate, deoarece Eisenhower (comandantul trupelor anglo-americane) se temea de represalii împotriva prizonierilor aliați. Dacă responsabilii ar fi fost germani, în 1945 ar fi fost condamnați pentru crime de război. (Max Hastings, „Iadul dezlănțuit”, Editura Corint, p 581-582)
Abuzuri aliate, răspuns la crimele nemțești
Au existat zvonuri referitoare și la alte atrocități care au avut loc în Sicilia. În cartea lui intitulată: „General Patton, A Soldiers Live”, Stanley P. Hirschson îl citează pe un jurnalist britanic care fusese martor la uciderea a circa 60 de prizoniei aduși în două autobuze, dar care a ales să nu dezvăluie povestea după ce Patton și-a dat cuvântul că va pune capăt tuturor atrocităților. (Charles Brandt, op. cit, p. 62)
Alte crime de acest fel au existat și în cursul înaintării spre nordul Peninsulei Italiene, dar nu au avut proporțiile care să facă obiectul unor investigații amănunțite. Crimele comise aveau drept cauză și trucurile murdare folosite de germani, motiv pentru care americanii ezitau să ia prizonieri. Astfel, s-a aflat că în timpul ofensivei împotriva liniei „Gustav”, din toamna lui 1943, „germanii au împușcat fiecare om dintr-un pluton de canadieni care fusese încercuit și izolat care se predase. Și se spunea că orice civil din zonă este împușcat imediat”. Reacția aliată a fost pe măsură. (Al Doilea Război Mondial, p. 547).
În luptele îndârjite din Italia și de-a lungul graniței germane, din 1944-1945, SS-iștii capturați erau uneori uciși acolo unde erau capturați. Când la trupe au început să ajungă vești despre atrocitățile săvârșite de Waffen S, acestea au tras singure propriile concluzii. În Bătălia din Ardeni, puțini SS-iști au ajuns în lagărele de prizonieri. Cum își va aminti mai târziu un veteran american: „Războiul fiind ceea ce este și oamenii fiind ceea ce sunt de multe ori unii băieți se înfuriau atât de tare încât își pierdeau stăpânirea de sine și se lăsau conduși de emoții”. (Richard Overy, Sânge și ruine, p. 932)
Crimele împotriva germanilor și aliaților lor se petreceau mai ales pe front, în linia întâi, atunci când soldații aliați nu mai puteau fi ținuți în frâu și nu se mai se gândeau la legile războiului. Dar despre taoate acestea în reportajul următor.
Foto: Legenda originală: „Când un grup de prizonieri italieni capturați în Africa de Nord a ajuns la Londra în drum spre un lagăr de prizonieri, unul dintre ei purta o rachetă de tenis… acești prizonieri vor fi probabil folosiți pentru munci agricole.” – 15 iunie 1943 / sursa: Historyhit.com
Vezi și:
- seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
