În ultimele zile ale anului 1894, într-o tipografie din Paris, un ilustrator de treizeci și patru de ani corecta probe de tipar. Nu era treaba lui. Colegii plecaseră de sărbători, iar el rămăsese să acopere golul. Peste o săptămână, numele lui era pe toate zidurile Parisului. Peste un an, stilul lui avea să aibă un nume al lui. Alphonse Mucha nu știa nimic din toate astea în dimineața în care a sunat telefonul.
Cuprins
1. Tipografia în care nu mai rămăsese nimeni
2. Cine era, de fapt, omul chemat
3. Sarah Bernhardt avea cincizeci de ani și un teatru al ei
4. Ce a desenat, și de ce arăta altfel
5. 1 ianuarie 1895
6. Ce a urmat
7. Cât din poveste e documentat
8. Unde se vede afișul astăzi
9. Surse
1. Tipografia în care nu mai rămăsese nimeni
Casa Lemercier era una dintre marile tipografii litografice ale Parisului. În ultima săptămână a anului, atelierul funcționa pe jumătate. Artiștii care lucrau de obicei acolo erau plecați în vacanță.
Alphonse Mucha nu era în vacanță. Era la masa de corectură, verificând probe pentru un prieten — un nume pe care sursele nu îl păstrează.
Pe 26 decembrie 1894, la Théâtre de la Renaissance era o problemă. Sarah Bernhardt voia un afiș nou pentru Gismonda, piesa lui Victorien Sardou în care juca rolul titular. Spectacolul avusese premiera pe 31 octombrie și urma să se reia pe 4 ianuarie. Mai erau nouă zile.
Conducerea tipografiei a căutat pe cineva disponibil. În atelier era un singur ilustrator.
2. Cine era, de fapt, omul chemat
Aici povestea care circulă astăzi face o scurtătură. Spune că a fost chemat un necunoscut, un om fără experiență, ridicat din întâmplare. E mai romantic așa, dar e inexact — și adevărul e mai frumos.
Mucha lucra la Paris de șase ani. Studiase la Académie Julian și la Académie Colarossi. Din 1890 colabora constant la revista Le Costume au théâtre et à la ville, publicată chiar de Lemercier. Acolo, cu ani înainte, o desenase deja pe Sarah Bernhardt — în rolul Cleopatrei.
Din 1891 ilustra cărți pentru editura Armand Colin. În 1892 expusese la Salonul din Paris și primise o mențiune onorabilă pentru ilustrațiile la un volum de povești. În 1894, patru dintre ilustrațiile lui pentru o istorie a Germaniei erau din nou la Salon.
Mai mult: tocmai atunci lucra, tot pentru Lemercier, la suplimentul de Crăciun și Anul Nou al ziarului Le Gaulois — supliment care conținea un material despre Gismonda și despre Bernhardt.
Deci omul chemat în acea zi era un profesionist cu patru ani de contracte în aceeași casă, care o desenase deja pe actriță și care lucra deja pe subiectul respectiv.
Era, în același timp, sărac și necunoscut publicului. Ambele lucruri sunt adevărate. Nu norocul l-a adus în încăperea aceea — munca l-a adus. Norocul a fost doar calendarul.
3. Sarah Bernhardt avea cincizeci de ani și un teatru al ei
De cealaltă parte a comenzii era cea mai celebră actriță a lumii. Bernhardt nu era doar interpreta rolului principal din Gismonda. Era directoarea Théâtre de la Renaissance, deci și cea care decidea cum arată afișele. Lucra cu aceeași atenție la imaginea publică pe care o punea în roluri.
Un afiș de teatru, la Paris, în 1894, nu era un detaliu administrativ. După legea presei din 1881, care liberalizase tipăritura, afișul color devenise elementul permanent al străzii pariziene. Erau anii lui Jules Chéret, decorat cu Legiunea de Onoare în 1890 pentru afișele lui, ai lui Toulouse-Lautrec și ai lui Steinlen. Strada era galeria. Iar publicul începuse deja să colecționeze. Fenomenul avea un nume — affichomanie — și o piață: primul negustor de afișe, Edmond Sagot, își deschisese prăvălia încă din 1886, iar o parte din marfă o lua direct de la cei care lipeau afișele pe ziduri. Unii colecționari le luau singuri, noaptea, de pe panouri.
4. Ce a desenat, și de ce arăta altfel
Mucha a avut la dispoziție câteva zile. A desenat-o pe Bernhardt în costumul din ultimul act, procesiunea de Paște, în picioare, pe o platformă arcuită. Dar formatul a fost adevărata îndrăzneală: o fâșie verticală de aproximativ 216 pe 74 de centimetri, tipărită pe două foi litografiate lipite una sub alta. Peste doi metri înălțime, și îngustă ca o coloană.
Figura e aproape în mărime naturală. Deasupra ei, un arc cu mozaic în manieră bizantină, iar literele numelui ei par ele însele lucrate în mozaic.
Culorile au fost cealaltă abatere. În timp ce afișele vremii strigau în roșu, galben și albastru, Mucha a ales verzuri stinse, brunuri, roz pal și auriu. Un afiș care nu țipă, pe o stradă în care toate celelalte țipau.
Tipografului nu i-a plăcut. Potrivit catalogului muzeului Poster House din New York, designul încălca tot ce se știa despre cum trebuie să arate un afiș. Bernhardt l-a aprobat.
5. 1 ianuarie 1895
În prima zi a anului, afișul era pe zidurile Parisului.
Nu există o relatare contemporană care să descrie reacția străzii, iar poveștile despre afișe tăiate noaptea special pentru Gismonda circulă fără sursă din epocă. Ce se știe sigur e că practica exista — colecționarii parizieni chiar își procurau afișe direct de la afișatori sau le luau de pe panouri.
Ce se mai știe sigur e ce a făcut Bernhardt imediat după. A comandat încă 4.000 de exemplare pentru vânzare privată. Un afiș de teatru devenise, în câteva zile, obiect de colecție.
Iar finalul acelei comenzi are ceva foarte uman: din cele 4.000 au venit doar 3.450. Bernhardt l-a dat în judecată pe tipograf și nu a mai lucrat niciodată cu el.
6. Ce a urmat
Bernhardt i-a oferit lui Mucha un contract pe șase ani — afișe, decoruri, costume. Au urmat, unul după altul:
| Anul | Afișul |
|---|---|
| 1894 | Gismonda |
| 1896 | La Dame aux Camélias |
| 1896 | Lorenzaccio |
| 1897 | La Samaritaine |
| 1898 | Médée |
| 1898 | La Tosca |
| 1899 | Hamlet |
Bernhardt a dus același afiș Gismonda și în turneul american din 1896.
Mucha a semnat apoi și cu tipografia Champenois, care l-a luat sub contract permanent. Au urmat seriile de panouri decorative, calendarele, reclamele, afișele care astăzi sunt reproduse pe absolut orice. Stilul acela — linia curgătoare, formatul înalt și îngust, femeia încadrată într-un arc, părul care devine ornament — a căpătat un nume în toată Europa: Art Nouveau. În Franța i s-a spus o vreme, pur și simplu, le style Mucha.
Omul care îl crease nu era francez. Se născuse în Ivančice, în Moravia, supus austro-ungar, fusese respins de Academia de Arte Frumoase din Praga la optsprezece ani și pictase decoruri la Viena și litere pe pietre funerare la Mikulov înainte să ajungă la Paris.
7. Cât din poveste e documentat
Partea asta nu strică povestea. O așază.
Datele mari sunt solide, confirmate de fișele de obiect ale muzeelor: premiera din 31 octombrie 1894, reluarea din 4 ianuarie 1895, afișul pe străzi pe 1 ianuarie, dimensiunile, contractul de șase ani, seria de afișe care a urmat.
Detaliile intime ale acelei zile — data exactă de 26 decembrie, artiștii plecați în vacanță, prietenul pentru care corecta probele — vin însă dintr-o singură filieră: fundația familiei Mucha, înființată în 1992 și administrată de descendenți. Muzeul Victoria and Albert din Londra citează explicit textul fundației în propria fișă. Unele surse dau comanda pe 24 decembrie, altele pe 26.
Asta nu înseamnă că povestea e falsă. Înseamnă că o cunoaștem așa cum a transmis-o familia, iar asta e firesc pentru o seară de decembrie din 1894 la care nu a fost prezent niciun ziarist.
Două lucruri care circulă pe internet nu au însă nicio bază. Unul e replica pe care Bernhardt i-ar fi spus-o — „m-ai făcut nemuritoare” — care apare doar în relatări târzii. Celălalt e mai vechi și mai ciudat: prin Parisul anilor 1890 a umblat zvonul că actrița l-ar fi descoperit pe Mucha într-o tabără de romi din stepa ungară. Era fals atunci, e fals și acum — dar explică de ce, un secol mai târziu, încă se încurcă lumea la naționalitatea lui.
Legendele despre artiști nu sunt o invenție a rețelelor sociale. Se fabricau și pe hârtie.
8. Unde se vede afișul astăzi
Exemplare originale din Gismonda se află în câteva colecții publice mari.
| Instituție | Dimensiuni |
|---|---|
| Victoria and Albert Museum, Londra | 219,7 × 76,2 cm |
| Art Institute of Chicago | 214 × 74 cm |
| LACMA, Los Angeles | 213 × 74,9 cm |
| Wichita Art Museum | 215,9 × 72,7 cm |
| Mucha Foundation, Praga | 216 × 74,2 cm |
Diferențele de câțiva centimetri nu sunt erori de catalog. Afișul a fost tipărit pe două foi lipite, iar marginile au fost tăiate diferit de la exemplar la exemplar — fiecare are istoria lui de perete, de rulou și de restaurare.
Studiul pregătitor, o tempera pe pânză, se află la Galeria Națională din Praga.
Pe piață, exemplarele originale se vând cu zeci de mii de dolari. Atenție însă la confuzia cea mai frecventă: planșele mici de circa 40 pe 29 de centimetri, din seria Les Maîtres de l’Affiche, sunt reduceri de epocă, nu afișe originale.
În România nu există, din câte am putut verifica, nicio lucrare Mucha în colecții publice și nicio expoziție dedicată. Am solicitat confirmarea muzeelor naționale de artă.
Un lucru merită știut de oricine vrea să-l reproducă: Mucha a murit în 1939, iar opera lui este în domeniul public din 1 ianuarie 2010, după cei șaptezeci de ani prevăzuți de legea română a dreptului de autor. Afișele lui pot fi tipărite, folosite și reproduse liber. Ceea ce, pentru un artist care a vrut toată viața ca arta să ajungă pe stradă, la toată lumea, e probabil cel mai potrivit final posibil.
9. Surse
- Mucha Foundation — cronologia artistului și istoria afișului Gismonda
- Mucha Foundation — fișa operei
- Victoria and Albert Museum, Londra — Gismonda, inv. E.1281-1963
- Art Institute of Chicago — La Gismonda, inv. 1923.1442
- LACMA, Los Angeles — Gismonda, inv. M.87.294.41
- Wichita Art Museum — Sarah Bernhardt as Gismonda, inv. 1969.38
- Poster House, New York — catalogul expoziției Mucha
- Galeria Națională din Praga — studiul pregătitor pentru Gismonda
- Richard H. Driehaus Museum, Chicago — Sarah Bernhardt și afișul francez
- L’Affichomania — catalogul expoziției despre colecționarii de afișe parizieni
- Nineteenth-Century Art Worldwide — recenzia expoziției Mucha de la Belvedere, Viena
- Wikimedia Commons — reproducerea afișului, domeniu public
- Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor — durata drepturilor patrimoniale
