Război cu gândul acasă
Majoritatea tinerilor de vârstă încorporabilă au fost trimiși pe Frontul de Est cu unitățile de care aparțineau, fiecare la arma pentru care era instruit. Cei mai mulți arădeni au făcut parte din unitățile care își aveau garnizoana pe teritoriul județului Arad. Sergentul Petru Boată, din Felnac (Regimentul 1 artilerie Carol I) pleacă pe front în 17 septembrie 1941 și deja la 1 octombrie notează în jurnal că se gândește acasă. „Azi mi-a ajuns un dor de casă și de ai mei, ce departe sunt de mine. Mă gândesc și la fratele meu știind că regimentul lui e în prima linie și nu știu nimic de el. Gândurile despre el mă frământă mereu”. În 9 octombrie primește o scrisoare de la prietenul Matic și acest prilej îl provoacă din nou să se gândească acasă. „Mă gândesc la cei de acasă și sunt necăjit că nu primesc nici o veste din partea lor. Știu că sunt ocupați cu lucru. Mai aștept”. Dar în 10 noiembrei primește 4 CP (Cărți Poștale), iar în 13 scrie și el acasă. În 11 decembrie scrie la Zărand, la mama lui. Și tare s-a bucurat când primește printr-un camarad care vine de la Arad, un pachet cu de-ale mâncării. Dintre toate, clisa a fost cea mai prețuită.
Crăciun trist
Dar cea mai mare emoție îi este prilejuită de sărbătoarea Crăciunului. „Trist Crăciun în Divizie. Eu sunt de gardă până la amiază. Este frig și ninge. E un viscol puternic. La amiaz ni se gătește o masă compusă din supă cu carne de vită și felul 2 friptură de porc. Masa o luăm în comun, la școală. Sunt invitați la masă mulți italieni și alți fruntași ruși din sat. În sala unde mâncăm într-un colț e un brad împodobit cam sărăcuț. Corul soldaților cântă „ O brad frumos, o brad frumos” și alte cântece de Crăciun. Urmează apoi rușii cu mandolinele și chitarele. Mă gândesc la ai mei acasă cum sărbătoresc Crăciunul și ce masă au astăzi și la cât sunt de departe de ei și în ce mod sărbătoresc nașterea lui Cristos. Sunt foarte trist în această zi de bucurie obștească. Dar mă împac cu gândul că vor trece și astea odată. Ziua trece și cu ea, s-a dus și Crăciunul. Timpul se menține. În școală mă culc cu gândul departe, unde doresc să fiu”.
Rânduri emoţionante despre acea zi sfântă ne-a lăsat în jurnalul său medicul Marin Voiculescu, de la Divizionul 1 artilerie, aflat la poalele Caucazului cu Brigada 3 Munte: „Aktirskaia, 24 decembrie. Noapte de Crăciun … Pentru mine săracă în amintiri şi bogată în tristeţe. Căci nu te-am simţit cum trebuie până acum, noapte de Crăciun, nu te-am primit aşa cum se cuvine în casa sufletului meu. Îmbâcsit de viaţa liniştită a oraşului, cuprins de mulţimea treburilor profesionale nu aveam timp să stau şi să mă gândesc la tine, Noapte Sfântă ! Îmi dau seama despre acest lucru aici într-un sat, pe front în Caucaz. Aici nu eşti decât o noapte simplă şi neagră, ca orice noapte. Numai dacă ai simţit cu adevărat viaţa de militar, cu toate mizeriile şi bucuriile ei – mai mult primele decât ultimele – numai atunci te vei pătrunde de toată melancolia acelui cântec, ce l-am auzit de curând la infirmeria din Solovskaia, cântat cu tot patosul caracteristic rasei sale, de un soldat ţigan din bateria VI: Foaie verde trei migdale/ Căpitane, căpitane/ Ia mai cată prin controale/ Foaia mea de liberare… Refrenul devenea obsedant. Îl ascultam dintr-o cameră vecină şi mă gândeam că sunt în al doilea an de armată, undeva pe front. Dar cei strânşi în jurul guristului, care aveau 4-5 ani de armată continuă?! Cum să nu le lăcrimeze sufletele, să le răscolească dorurile? Când se va învrednici zeul atotputernic de la… „mobilizare” să le dea mult dorita fiţuică de lăsare la vatră? Şi când va voi Domnul să stingă concentrările şi mobilizările, să înceteze războaiele ce i-au purtat pe drumuri de atâta vreme. În noaptea de Moş Ajun, un cor alcătuit din soldaţi, pregătit şi dirijat de slt. rez. B. Livezeanu, a mers în prima linie a infanteriei, la câţiva zeci de metri de şanţurile inamice şi a cântat – pentru ruşi – colindele noastre. O ploaie de împuşcături a pornit la început. Apoi s-a făcut linişte completă. Şi în Noaptea Sfântă, pe creastă de munte, la hotarul dintre două lumi în crâncenă luptă au răsunat – ca o blândă mustrare – cântecele Aceluia care venise să aducă între oameni bună-voire”.
Bucuria scrisorilor
Și Anton Ghitta, din Arad, menționează în jurnalul său bucuria scrisorilor de acasă: „La 3 ianuarie 1944 primesc multe scrisori foarte frumoase și interesante de la frați și părinți. Și-au petrecut mai frumos și bine Crăciunul ca și cum aș fi putut presupune din scrisorile anterioare”. La 21 ianuarie consemnează că ascultând muzică dintr-o dată îl cuprinde un dor nestins după ai lui. Altădată scrisorile îi provoacă o stare de iritare, cum se întâmplă în urma citirii celor două primite în 25 februarie. Dar cel mai mult l-a întristat scrisoarea primită în 7 martie în care este înștiințat că „beata și micuța mea Bunică a adormit pe vecie în ziua de 26 II. 44. Sunt foarte trist. Plec singur în noapte spre cantonament. Plâng încet să nu mă audă nimeni. Este atât de trist să-ți plece dintre cei iubiți cineva și să nu ai ocazia de a al mai vedea vreodată”. Scrisorile puteau provoca și necazuri, și o astfel de misivă din țară putea să-i fie fatală lui Traian Moca. O scrisoare trimisă din Pilu a fost aducătoare de necazuri pentru că șeful de post din sat îl reclama la comandanți ca fiind cu simpatii comuniste. Îi purta pică în urma unui diferend avut cu el în sat.
Cele mai multe scrisori ale soldaților din linia întâi sunt adresate mamelor și ele încep cu formula deja consacrată: „Dragă mamă, Țin să-ți scriu că eu sunt bine și eu îți doresc sănătate întâi de la Dumnezu și apoi de la mine”. Soldații își ascund suferințele, necazurile dar pun multe întrebări despre cum o duc cei de acasă soția, copiii (dacă există), chiar și despre animalale din gospodărie, despre recoltă etc.
Noaptea, soldații visau acasă de multe ori, iar un astfel de vis premonitoriu a avut Gheorghe Butaci, din Nadăș, în timp ce se afla în lagărul de prizonieri de la Stalingrad: „În ziua de 6 noiembrie 1946 visai acasă cu Floare, nevastă-mea şi cu pruncul că veniră de la colibă în pârâu, iară eu coboram din partea cealaltă spre ei, dar pă când să ne întâlnim sună goarna şi m-am supărat rău, dă l-am înjurat pă gornist. Şi ce să vezi, când am venit acasă exact aşa s-o întâmplat. După două zile am plecat spre casă și exact așa s-o întâmplat”.
Amintirile, poveștile, întâmplările nu demult trecute îi duceau pe soldați în vremurile de pace de acasă, ocupându-le timpul în nopțile în care glasul tunurilor tăcea și o liniște relativă se înstăpânea peste natura înconjurătoare. Își închipuiau mai ales ziua în care războiul se va sfârși și vor pleca spre casă, întregi și nevătămați. Unora li se va împlini așteptarea, alții vor rămâne morți pe câmpul de luptă, unii vor merge în prizonierat iar „norocoșii” se vor alege cu răni care îi vor trimite în spital și acasă spre recuperare. Așadar, existau cazuri în care soldați aflați în linia întâi vor reveni la vetrele lor înainte de sfârșitul războiului, beneficiind de concedii de boală, chiar concedii de refacere. Au existat numeroase cazuri în care pentru unii războiul se va termina de două ori și tot așa se vor întâlni cu familia, în două rânduri!
Citește și:
- Arădenii în Al doilea Război Mondial (1)
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
