Rezistența la mobilizare | Războiul nedorit al soldaților
În dimineața zilei de 22 iunie 1941, conducătorul statului, generalul Ion Antonescu, a rostit la radio ordinul: „Ostași, vă ordon treceți Prutul. Sdrobiți vrăjmașul din răsărit și miază-noapte. Desrobiți din jugul roșu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabiei și codri voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre…”. Încă înainte, la ora 00.00, armata română a început mobilizarea, conform decretului din 21 iunie care prevedea încorporarea tinerilor de la 21 de ani în sus în stare să poarte armele. Ziarele de a doua zi au publicat ordinul de mobilizare și ordinul de luptă al mareșalului, susținând măsurile luate de conducerea țării. Mulți români din orașe, nemobilizabili, s-au manifestat entuziast, cei mai mari susținători ai războiului declanșat împotriva Uniunii Sovietice fiind generalii armatei, politicienii din jurul lui Antonescu, dar și alții care se aflau în opoziție cu acesta. Dar nu era nici pe departe același entuziasm și aceeași susținerea acolo mai jos, la talpa țării, care știa cel mai bine ce înseamnă războiul. Nu trecuse mult timp de la încheierea celuilalt război mondial din care au rezultat pierderi materiale incalculabile, dar mai ales sute de mii de morți, răniți și dispăruți. Pentru a ne da seama de dimensiunile tragediei arătăm că, spre exemplu, din Seleuș au rămas pe câmpul de luptă 97 de tineri bărbați, din Șicula au pierit 6, din Zărand 78, din Moroda 56 etc. În județul Arad revenea un mort la 35 de locuitori, sau un mort la 7 case. Nu mai vorbim de marii mutilați, de răniți și prizonieri pentru că am încărca prea mult statisticile, în spatele fiecărei cifre aflându-se multă jale și dor nestins. S-au ridicat în sate monumente ale eroilor, s-au săvârșit în fiecare an parastase, s-au făcut serbări școlare dar nimic nu putea să ostoiască durerea, mai ales că nici nu se știa cui au folosit asemenea uriașe sacrificii umane.
Să vii după 20 de ani cu noi îndemnuri la luptă, cu noi mobilizări pentru țară și rege, era prea mult pentru populația sărăcită, necăjită, tulburată peste măsură la gândul unor noi sacrificii pentru o cauză pe care nu o înțelegea prea bine, era prea mult. De aceea, încă de la început a existat o rezistență la mobilizare, au existat încercări de eludare a legii, de evitare a trimiterii pe front în prima linie. Unii au reușit, dar cei mai mulți au plecat din satele lor însoțiți de jalea familiilor, de speranța revederii dar și de spaima pentru ce era mai rău. Mobilizații lăsau acasă părinții, soțiile, copiii, rosturile lor plecând în necunoscut, ba chiar la moarte. Odată ajunși la destinație, pe câmpul de luptă, în tranșee gândul le era tot acasă visând la ora reîntâlnirii cu cei dragi. Unii se vor reîntoarce, alții vor rămâne pentru totdeauna în pământ străin, fără cruce la mormânt. Destinul fiecăruia a fost diferit, unii au reușit în lupta pentru supraviețuire și s-au reîntâlnit cu cei dragi după luni și ani de jertfire. Despre aceștia din urmă scriem în continuare pentru a salva de la uitare eroii care au avut șansa unei noi vieți acasă.
Despărțirea de cei dragi
Aceia care erau deja în armată în iunie 1941, la satisfacerea stagiului militar, precum se afla Florea Zdrendea din Cintei, încorporat în Regimentul 93 Infanterie din Arad, plecarea pe front încă de la început nu a provocat o mare jale în familie și nici el nu și-a făcut mari probleme, mai ales că încă nu avea o familie, era fecior sărac, prin urmare nu lăsa prea multe griji acasă. Alexandru Scrob din Luguzău era și el în armată pentru satisfacerea serviciului obligatoriu la Regimentul 1 Artilerie Arad și trebuia să se elibereze în 22 iunie, dar imediat a și fost mobilizat pentru front. Și Nicolae Ciolacu era în serviciul militar activ la Regimentul 11 Călărași când a început războiul. Probleme erau însă cu rezerviștii chemați la mobilizarea generală.
După ce a început războiul, au început și mobilizările rezerviștilor. Iată cum descrie Ioan Terpea, din Moroda, atmosfera acelor zile: „Când cel ce bătea toba apărea la colțul ulițelor pentru a anunța pe aceia care trebuia să se prezinte la primărie, cei care aveau ordin cu două dungi, vocea lui macabră părea că vine din fundul iadului. Lumea se aduna să asculte în grupuri, lumea se îngrozea. Când cei chemați se întorceau de la primărie, veneau în grupuri înlănțuiți cu mâinile unul după gâtul celuilalt, ei cuprindeau tot drumul, cântau, plângeau, beau( ….) O doamne câtă durere a fost în sufletele tuturor! Plângeam și noi copiii fără să ne dăm seama prea bine de ce plângem. Copilăria noastră era amenințată de mizeria ce avea să vină, de lipsuri, de greutăți. Apoi, zilnic pleca fiecare la regimentul lui. Cu cufărul în mână sau pe umăr, omul era petrecut ca la înmormântare, cu plânsete. Simțeau cu toții o groază de parcă ar fi plecat pe un drum fără întoarcere. Cu greu se desprindea de familie, de sat, orice om chemat la oaste. Veneau jandarmii să-i scoată din sat cu forța. Așa s-a întâmplat cu Gornic Ioan (Țâca). Și-a luat fata în brațe și pe copil de mână, i-a sărutat și n-a vrut să plece. Parcă îi era frică. Trăgeau jandarmii de el într-o parte iar copiii trăgeau de el în altă parte. El plângea. Plângea lumea care îl vedea. Parcă știa că nu are să-și mai vadă copiii niciodată. A plecat cu durere în suflet lăsând o casă plină de jale și, poate că acolo departe în răsărit, a murit cu numele lor pe buze”.
Între primii mobilizați din Seleuș s-a aflat și Isaia Tuleu (n. 1909) și a fost, de asemenea, printre primii căzuți în luptă, în septembrie 1941, în bătălia Odesei. Înainte de a pleca la unitatea din Ineu (Regimentul 85 Infanterie) a stat de vorbă cu copilul său, Isaia, în vârstă de 7 ani, care urma să înceapă școala în toamna ce urma să vină. În ultima seară petrecută acasă i-a vorbit copilului despre ce înseamnă școala și l-a îndemnat să învețe pentru că doar școala ar putea să-l ridice în viață, deoarece familia era săracă. Nevestei i-a spus. „Nuță vezi să dai copilul la școală că are minte și o să învețe bine”. Apoi în cursul nopții a stat să construiască un adăpost pentru porumbei care să fie o amintire de la tatăl lui. S-a comportat așa de parcă știa că nu o să supraviețuiască războiului. La Seleuș și Moroda se știa foarte bine ce înseamnă războiul, mai ales că din cele două comune au murit, procentual vorbind, cei mai mulți soldați în primul război mondial. Amintirile precedentului „răzbel” erau proaspete și veteranii povesteau despre suferințele îndurate atunci și multe familii îi plângeau încă pe cei dispăruți, pentru care la Ziua Eroilor de „Înălțarea Domnului” se făceau parastase și serbări în fața monumentului construit în fața școlii.
Ioan Valeriu Olariu, din Cintei, a fost trimis pe front abia după un an, în septembrie 1942, după ce a încheiat instrucția la Ineu cu Regimentul 85 Infanterie. Înainte de plecare a primit o permisie de trei zile pe care să o petreacă acasă, să poată să-și ia rămas bun de la familie. Nu era însurat, dar îi trăiau părinții și fratele mai mic Pavel și sora Marta. Înainte de a pleca de acasă, cu căruța, până la Ineu, după ce i-a îmbrățișat pe cei dragi a intrat în grajd, a mângâiat caii, a mers la cocina porcilor apoi a admirat hoardele de găini și gâște. Era gata să plângă, dar și-a săpânit cu greu emoția sfâșietoare. Parcă știa că nu o să se mai întoarcă niciodată acasă. Deja, într-un an de zile au sosit în sat mai multe telegrame care anunțau moartea eroică pe câmpul de luptă a mai multor prieteni, consăteni. Și pentru el telegrama avea să anunțe dispariția pe frontul de la Stalingrad.
Au existat, cei drept, puțini, care și-au dorit plecarea la luptă, printre ei era Iancu Băruția încorporat la Batalionul 11 Vânători de Munte, care era o unitate componentă a Brigăzii 3 Munte. „Începuse războiul în 22 iunie şi noi făceam instrucţie, fiind mobilizaţi pe loc, deşi cea mai mare parte a Corpului de Munte a plecat încă de la începutul războiului pe front. Mie mi s-a propus să rămân în garnizoana de pace pentru a face instrucţie cu recruţii, fiind deja subofiţer, dar am ales să plec cu unitatea mea pe front, în 25 iulie 1942, gândindu-mă că Rusia este deja cucerită şi vom avea mai mult o călătorie de plăcere, dar nu avea să fie aşa”.
Sustragerea de la încorporare!
Au existat și destui încorporabili care au știut să-și aranjeze situația militară așa încât să evite, cel puțin în prima fază, trimiterea pe front. Prietenul lui Ioan Valeriu Olariu, Pavel Ardeu, din același sat a făcut în așa fel încât să fie încadrat ca instructor pentru recruții ce veneau la încorporare la Regimentul 17 Infanterie din Timișoara. A reușit asta prin intervenția unui căpitan a cărui familie locuia în Bujac, aproape de locuința părinților lui. A fost trimis pe front abia în primăvara lui 1944.
Alții s-au prevalat de unele prevederi legale de a scăpa de front. Ioan Cociuba din Târnova (născut în 11 septembrie 1921) a fost încorporat la Ineu, în Regimentul 85 Infanterie. „În Rusia nu am fost pentru că am avut un frate născut în 1919 şi era un ordin că cine are un frate sub drapel, acela poate să amâne armata cu un an şi aşa mi-au făcut dispensă”.
Gheorghe Butaci (Regimentul 85 infanterie) din Nadăș a apelat la tot felul de subterfugii pentru a scăpa de front: „Am avut şi noroc că de trei ori era să plec pe front, da tot alţii or plecat în locul meu. „Eu am fost încărcător, iar un tăucean o fost trăgător la puşca mitralieră. Şi cum stăteam după un pom cu trăgătorul şi de cealaltă parte caporalul cu căpitanul îi aud vorbind. Şi zice căpitanul: „Contingentul ’42 pleacă tot pe front, iar din ’43 numa fruntaşii, brancardierii şi unii trăgători”. Io, cu Boca din Ineu, auzii. Şi o mai trecut puţin şi ne-o pus pă noi de a fi fruntaşi, dar unul îmi zice că dacă l-ar pune pe el fruntaş şi l-ar lăsa în permisie duminica următoare iar aduce o bucată de clisă locotenentului. Io greu venii cătă regiment, că auzii că mi-i „plăcinta” coaptă să plec pă front. Mă trecu pă tabel. Dar pentru că auzii pă acela cum o zis, c-ar vrea fruntaș, când mă băgai în dormitor și îl văd culcat pă pat pă caporal, care era penticostal, îi zic „Domn caporal, dacă i-ai făcut la cineva rău apoi mie mi-ai făcut. „Cui am făcut io rău ?”. „Păi cum, nu mă pusărăţi fruntaş să plec pă front”. Şi îi spusăi: „Iacă ce o zis cutare, că vrea fruntaș”. Atunci îmi zise. „Du-te după el”. Eu îl chem şi caporalul îl întreabă: „Mă, vrei să fii fruntaş?” „Apăi cu ce-i mai bun Boca şi Butaci decât noi ăştialalţi”. Atunci îl puse pe el fruntaş şi eu mă dusăi în budă, luai colopul şi zisei: „Tatăl nostru care eşti în ceruri, mulţamu-ţi Doamne !”. Şi nu m-o mai pus pă listă pentru front. Aşa că am mai stat un an la unitate, după care ne-or dat drumul la toţi acasă şi ne-or mai chemat iară abia în ’44”.
Dar, Gheorghe Covaci din Chișineu Criș nu a reușit să scape: „În primul rând trebuie să vă spun că io nu trebuia să merg pe front. Până la contingentul meu nici un bărbat susţinător de familie sau orfan nu o făcut armata. Şi nici eu, care am rămas orfan de la 8 ani, nu trebuia să fac armata. O venit Antonescu cu dictatura, m-o recrutat şi cu toate că mi s-o făcut certificat de singur întreţinător, ca să nu fac armata, totuşi am primit ordin de încorporare la „Regimentul 1 Artilerie Carol I”, din Divizia 1 Infanterie Timişoara. După perioada de instrucţie am fost lăsat acasă ca susţinător de familie. Am devenit, în timpul perioadei, ochitor la tunul de 76,2 milimetri. M-o lăsat acasă astăzi, iar păstă o lună o început războiul, așa că am fost mobilizat şi am ajuns până la Stalingrad, în stepa Kalmâkă” – mărturisea el cu obidă, chiar dacă avea deja 90 de ani.
Un beneficiar al legii dar și al intervențiilor pe lângă lege a fost Ioan Brădean, din Șilindia, care povestea că el a beneficiat de „extraordinara șansă de a nu merge pe front deoarce regele Mihai a hotărât ca tot leatul lui să fie trimis în concediu nelimitat”. A fost reîncorporat în septembrie 1944. Dar nici atunci nu a fost trimis pe front deoarece mama lui, care îl cunoștea pe comandantul regimentului din Ineu, a intervenit și astfel Ioanea ei a fost reținut la biroul mobilizare.
Ioan Țărău din Girișu Negru, a scăpat și el de front pentru că știind carte (era absolvent de liceu), în timp ce satisfăcea serviciul militar la Regimentul 93 Infanterie fost luat la Centrul de Recrutare. De acolo a fost transferat la Cercul Militar de pe strada Mărășești din Arad, tot la serviciul mobilizare. „Acolo am stat mai mult – spune el – dar după începerea războiului cu mare greutate am reușit să menținem cinci inși”. El a reușit astfel să scape de războiul din est, deși nu cu mult timp în urmă a fost șef de cuib legionar!
Speranța întoarcerii acasă
Așadar războiul patriotic nu a ajuns la sufletul tuturor românilor după cum rezultă din exemplele date și există numeroase altele asemenea; oamenii nu își doreau să lupte pentru o cauză pe care nu și-o însușiseră, ei știind bine că alta le era lupta. Sloganurile patriotice, care le cereau să lupte pentru Basarabia, pentru țară și rege nu îi atingeau la inimă.
Altele erau valorile pentru care erau dispuși la sacrificiu. Viața, familia, pământul propriu erau valorile pentru care erau în stare să lupte. Despărțirea de cei dragi era sfâșietoare cu toate că mobilizații promiteau să trimită vești prin scrisori iar cei de acasă le promiteau la rândul lor răspuns așișderea, inclusiv pachete cu mâncare care să le îndulcească viața din tranșee, în felul acesta se întărea speranța la supraviețuire și la reîntâlnirea acasă cu cei dragi.
Citește și:
- SERIA 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- alte articole de același autor – AICI
