Avram Iancu, Crăișorul Munților, nemuritor în conștiința unui neam | Un memorial despre copilărie, demnitate și apărarea identității românești
naţiunea mea fericită, pentru care după
puteri am şi lucrat până acum, … ”
Din Testamentul lui Avram Iancu
Stau acasă gânditor, nostalgic, dar fără regrete că a trecut timpul și îmi amintesc că în luna septembrie, de mic, comemoram în satul natal memoria unui brav român, Crăișorul Munților, Avram Iancu care întreaga viață și-a închinat-o luptei pentru libertatea românilor din Ardeal, unicul român care a avut curajul și demnitatea să-l înfrunte pe Împăratul imperiului, Franz Iozsef. refuzând să-l întâlnească și să-i accepte decorațiile ce urma să-i fie acordate. In familia mea trăitoare pe dealurile de Nord ale Clujului, și desigur, nu numai a mea, cultul Crăișorului era înrădăcinat în memoria familiilor românești. Doinele, horile, poemele, legendele erau în tradițiile ardelenilor și insuflate în cultura copilului de român în deosebi prin strădania învățătorului și chiar a preotului care îl preamăreau și îl cântau pe Craiul Munților și preamărind jerfele sale pentru neam și țară. Eu de mic știam mai multe cântece despre Crăișor învățate de la mama și sora mea Rhea Silvia, care le cântau. Îmi amintesc câteva versuri: „Pe dealul Feleacului,/ Merg carele Iancului./ Nu merg cum merg carele,/ Strălucesc ca soarele./ Un car merge-mpiedicat,/ Iancu merge supărat/ Pentr-un hoț de împărat…” Cântecul e copleșitor! Sunt multe cântece de glorie aduse Crăișorului; ardelenii dar în deosebi moții l-au considerat rege, Craiul Munților; după 1852 dezamăgit total de promisiunile neonorate ale Împăratului cade psihic, deplângând eșecul revoluției de la 1948-49, mulți apropiați îl părăsesc, dar aura de erou și Crai al Munților, s-a transmis peste veacuri, ajungând până la noi, păstrat în nemurire.
Deși trecuse un veac, la noi în casă Crăișorul era prezent, mama și sora mea știau multe din legendele Iancului, de participarea moților la Revoluția de la 1948 – 49 din Apuseni. Știți voi oare cine a fost Pelaghia Roșu? Mie mi-a spus mama! Puțini români știu că Pelaghia Roşu, „dăscăliţa satului“ Mărişel din Munţii Apuseni a adunat femeile și, printr-un truc, îmbrăcarea femeilor în haine bărbătești, ce simula efective mari de moți a reușit să pună pe fugă armata revoluționară maghiară condusă de Hathvany.
Forțat de situație, în 1959 am părăsit Ardealul. Oferta de muncă era de ne refuzat. Cu mult regret, cu plânsete, cu opoziția familiei, nu puteam refuza condițiile deosebite, cu o remunerație triplă față de salariul ce îl avem la Regionala CFR Cluj, plus alte condiții, printre care posibilitatea continuării studiilor. M-am adaptat repede la noul domiciliu din Regat dar Crăișorul nu mai era printre valorile pe care le venerau concitadinii mei.
Am urmat studiile din capitală iar în 1967, la cerere, m-am reîntors în Ardeal. Nu erau locuri la Cluj. Am ajuns la Arad. Eram un novice în activitatea juridică din administrație; un debutant ignorant, cu lacune vizibile în cultură și în relațiile cu intelectualii cu care intram în contact. Un distins profesor doctor în psihologie, m-a simpatizat, mi-a explicat care ar fi nivelul necesar pentru a evita penibilul și ridicolul; mi-a propus un program de recuperare culturală, prin recomandări de lecturi adecvate, și chiar sugerându-mi că ar fi bine să devin „ștandist”, adică să difuzez cartea. Am obținut la Centrul de librării un stand unde să-mi fie repartizate câteva exemplare din cărțile noi apărute la edituri, pe care să le vând colegilor de serviciu. Și așa am făcut. De aici lecturile s-au intensificat, reușind să pledez în public pentru respectarea legilor. Nu mai eram complexat în contact cu distinșii intelectuali. Dar să nu lungesc povestea, nu e tema narativului.
În aceste împrejurări am reluat contactul cu Craiul Munților Avram Iancu. Ba chiar mi-am propus să fac o colecție cu cărțile care îl au ca subiect, erou. Am achiziționat prima carte scrisă despre Crăișor: romanul istoric „Avram Iancu”, publicat în anul 1891 de către scriitorul Ion Pop-Florentin din București, apoi, cartea lui Iosif Șterca-Șuluțiu de Cărpiniș despre Avram Iancu o lucrare publicată în anul 1897 la Sibiu, „Biografia lui Avram Iancu”, din secolul al XIX-lea. Au urmat zeci de cărți, romane, biografii, studii, piese de teatru din secolul următor, din care multe le-am achiziționat și eu. Scrieri despre Avram Iancu ale istoricilor Silviu Dragomir, Ștefan Pascu, Florian Dudaș, Alexandru Andrițoiu sau Vitalie Munteanu, nu-mi lipsesc din bibliotecă, dar nici legendele despre Crăișorul Munților culese de folcloristul Teodor Uiuiu din Sebiș – Arad, ba chiar și ultima carte apărută la editura Școala ardeleană din Cluj Napoca în anul 2022 – „Avram Iancu – făuritor de istorie națională” – a istoricului literar Mircea Popa.
Crăișorul mi-a fost mereu în memorie și doream să fiu alături de el, îl veneram. Așa că m-am consultat cu vecinul și prietenul meu actorul Iacob „Puiu” Văran să organizez un montaj literar-artistic spectacol în septembrie 1972 când se împlineau 100 de ani de când Avram Iancu a fost găsit neînsuflețit pe prispa casei lui Ioan Stupină din Baia de Criș. Puiu a fost de acord să regizeze spectacolul. Superiorii au aprobat inițierea spectacolului, dar cu evocarea personalităților istorice de la Decebal la Cuza, Horea și Iancu. Au fost cooptați și alți colegi. La textele scrise au participat mai mulți colegi. Spectacolul a fost supervizat de directorul de atunci a Teatrului de stat Arad, regizorul Dan Alecsandrescu. Au avut loc două spectacole în sala mare a teatrului unul doar pentru colegi și familii, iar al doilea cu acces liber cu public. Eu, în rolul Crăișorului, pe cel mai înalt piedestal al scenei, în ținuta vestimentară a epocii sale, am declamat cu emoții din Testamentul Crăișorului. Îl iubeam.
Timpul trecea dar pasiunea și iubirea mea pentru ce a reprezentat Avram Iancu era mereu vie. Eram descendentul lui. Colecționam și citeam cărți despre Crăișor și epoca lui, asta doar eu, cu intimitate mea, până în anul 2005 când pensionar fiind m-am înscris în Uniunea Vatra Românească, organizație neguvernamentală națională, patriotică, cultural-civică, de promovare a spiritului românesc, unde la scurt timp am devenit unul dintre lideri.
În același an 2005, împreună cu conducerea Vetrei Românești – prof. Doru Bogdan și jurist Gheorghe Gârbovan – s-a organizat omagierea Crăișorului la statuia de la Palatul de Justiție Arad. Statuia fiind opera sculptorului arădean Ioan Tolan, din inițiativa Baroului de avocați Arad. La această comemorare publică, de suflet, ce avea loc în prima decadă a lunii septembrie au participat, majoritatea structurilor politice, culturale, de apărare și de justiție. Un eveniment deosebit a fost prezentă ierarhia Bisericii Creștine Ortodoxe, care prin Înalt-preasfințitul Părinte Timotei Seviciu, care a oficiat slujba de pomenire dedicată eroului național Avram Iancu, a întregit unitatea neamului românesc.
Rolul Vetrei Românești s-a dezvoltat promovând românismul, ulterior organizându-se deplasări la Țebea la mormântul Crăișorului unde întreaga suflare cu adevărat iubitoare de neam omagia românul ce s-a sacrificat pentru neamul său. Zece ani am activat la Vatră iar Iancu a fost cu noi.
Anii au trecut. Peste mine, peste generația mea și peste multe dintre lucrurile pe care le-am cunoscut cândva. Dar Avram Iancu era cu mine! Este neîntinat în sufletele noastre.
Pentru a-l avea aproape, în 1987 când m-am mutat în casă nouă, apartament de bloc, am invitat un pictor să-mi sugereze „ocuparea pereților” cu imagini simbolice. Știa că sunt iubitor al nației române. Eu i-am propus, ca pe hol, cum deschizi ușa de la intrare să apară tabloul Crăișorului, să știe oricine care intră în casă că sunt român. O copie reușită după Barbu Iscovescu, care atârnă și azi pe perete asociată de fluierul lui Iancu, tulnicul cu care chema la luptă, o floare de colț din Apuseni, o cocardă tricoloră și opincile moțului (pe care nu le-am lăsat la barieră) toate înfășurate în tricolor.
O piesă de valoare despre memoria Crăișorului este cadoul primit de la moțul Cucu Gheorghe de la Vidra de sus, o fotografie sepia sub care scrie: 100 de ani de la nașterea lui AVRAM IANCU – Serbările din septembrie 1924 – La Gorunul lui Horea. În dreapta jos o casetă pe care scrie: Furnizorul Curții Regale Emanuil Mârza – ALBA-IULIA. Baciu Cucu m-a zis: ia-o tu copile, că știu că vei avea grijă să nu piară.
Știu că Avram Iancu este și acum acolo unde l-am întâlnit pentru prima dată: în casa copilăriei mele, în cântecele mamei, în poveștile familiei, în memoria satului meu din nordul Clujului. A rămas apoi în cărțile pe care le-am adunat cu pasiune, în spectacolele pe care le-am organizat, în rolul pe care l-am jucat pe scena Teatrului de Stat din Arad și, mai târziu, în activitatea mea publică.
Pentru mine, Avram Iancu nu a fost doar o personalitate istorică. A fost omul care, într-o epocă tulbure, a pus înaintea propriei sale persoane drepturile și demnitatea națiunii sale. Nu a luptat pentru o decorație și nu a considerat gloria personală mai importantă decât cauza pentru care se jertfiseră oamenii săi. Refuzul decorației imperiale și refuzul întâlnirii cu împăratul au rămas, în memoria românilor, expresia unei demnități pe care timpul nu a putut-o diminua.
De aceea, la 154 de ani de la trecerea lui în eternitate, nu vreau să-i rostesc numele doar ca pe o formulă comemorativă.
Avram Iancu nu ne aparține numai nouă, celor care îl comemorăm. Ne aparține prin ceea ce a lăsat în conștiința noastră.
Odihnește-te în pace, Avram Iancu, Crai al munților!
Sub Gorunul lui Horea, la Țebea, doinele moților au continuat să-ți poarte numele peste timp. Iar noi, avem datoria să nu lăsăm să se stingă ceea ce ai apărat cu viața ta: demnitatea, libertatea și dreptul românilor de a-și păstra identitatea.
„Nu cu argumente filosofice și umanitare se pot convinge tiranii, ci doar cu lancea lui Horea.” – AVRAM iANCU
Foto: Wikipedia
