Mai țineți minte desenele cu Road Runner și coiotul care aleargă după el? Dar multele secvențe în care coiotul trece de marginea prăpastiei și continuă să facă pași prin aer? Ei bine, până în clipa în care privește în jos și descoperă că nu mai are pământ sub picioare, merge înainte liniștit.
Mi se pare metafora perfectă pentru vremurile în care trăim. Ba chiar definiția noului suveranism european. Recunosc însă cinstit: probabil că și suveraniștii spun exact același lucru despre noi, ceilalți. Fiecare tabără este convinsă că adversarul aleargă prin aer.
Eu mă uit însă spre estul Germaniei
În fostele teritorii ale RDG, AfD obține scoruri spectaculoase: 37,3% în Saxonia și 38,6% în Turingia la alegerile federale din 2025, iar în septembrie 2026 a ieșit pe primul loc în Mecklenburg–Pomerania Occidentală, cu 38,2%. Iată că, regiuni care au trăit decenii între ziduri, sârmă ghimpată și propagandă, redescoperă astăzi farmecul închisorii.
Evident, ar fi stupid să spunem că „foștii comuniști au devenit azi neonaziști”. Votul are însă cauze complicate: imigrație, economie, diferențe regionale, sentimentul abandonului. Dar e la mijloc o ironie istorică fabuloasă. Între 1949 și căderea Zidului Berlinului, cel puțin 2,7 milioane de oameni au plecat din RDG spre Germania de Vest. Chiar și în vara lui 1989, peste 50.000 de est-germani au părăsit țara numai în lunile iulie și august. Pentru unii, fuga însemna riscul de a fi împușcați. Așadar, scapi din țarc, iar după câteva decenii începi să-i duci dorul.
La noi, aceeași ironie are un farmec balcanic
V-am povestit despre românul pe care l-am cunoscut la Viena. În 1987 a dat un Oltcit și bani buni ca să fie trecut clandestin din Ungaria în Austria. Astăzi e mare suveranist.
Pe omul acesta am ajuns aproape să-l înțeleg. E greu să mai fii eroul familiei când România intră în aceeași lume în care ai fugit tu. În anii ’90 venea acasă cu 200 de mărci, câteva ciocolate și parfum de Occident și era zeu. Neamurile fără viză îl priveau ca pe Marco Polo întors din China. Acum aterizează și ele la Viena și își fac mai multe concedii decât el. S-a stricat Occidentul.
Baiul mare este că suveranismul economic înflorește tocmai în momentul în care lumea devine mai globală ca niciodată. Geto-dacul nostru își denunță globalizarea de pe un telefon proiectat într-o țară, cu componente produse în alte cinci țări și asamblat în Asia, conectat la servere răspândite pe jumătate de planetă.
Economia și tehnologia merg într-o direcție, iar politica în alta. Ni se vinde din nou povestea identitară: noi contra străinilor, patria contra Bruxelles-ului, națiunea contra globalizării. O poveste minunat de simplă pentru o lume teribil de complicată. Noi suntem buni. Ei sunt răi. Bruxelles-ul e vinovat de toate. A, stați! Mai este și moșulică ăla, Soros. Omul trebuie băgat undeva în povestea asta, altfel nu pute destul mocirla conspirativă în care trăim.
Dar există și lucruri mai puțin amuzante
Raportul EEAS din martie 2026 arată că procesele electorale din Germania, Polonia, România, Moldova și Cehia s-au aflat printre țintele activităților rusești de manipulare și interferență informațională. Consiliul UE vorbește, la rândul său, despre campanii hibride rusești.
Asta nu înseamnă că orice idiot eurosceptic este agent rus. Ar fi o prostie. Înseamnă însă că polarizarea societăților est-europene este exact terenul pe care aparatul de influență al Kremlinului joacă fără să transpire. Cu cât ne urâm mai eficient între noi, cu atât Putin are mai puțin de muncă.
Și atunci, privind într-o parte la românașii mei cu șarpele-lup în vârful bățului, urlând cu spume la gură că Europa ne fură țara, iar în cealaltă la germanii care ies în stradă împotriva extremismului și pentru democrație, m-am întrebat: De cine mă simt mai apropiat?
Biologic, probabil de primul. Dar ideile nu au cromozomi. Iat prostia rămâne prostie, chiar dacă o învelești în tricolor. Așa că eu mă simt mult mai apropiat de un german pro-european decât de un român cu care împart doar pașaportul și strămoșii.
Coiotul continuă să alerge. Și noi, fiecare cu ideologia lui sub braț, continuăm câțiva pași prin aer. Până când vine inevitabil momentul acela din desenul animat în care ne uităm în jos.
Și uite așa aflăm dacă mai avem sau nu pământ sub picioare.
