Beligeranța mondială și șansele de pace | O lume în care războaiele nu mai au întotdeauna un început și un sfârșit
Lumea contemporană traversează una dintre cele mai complicate perioade de securitate de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Nu este vorba despre un singur război care amenință ordinea internațională, ci despre o rețea de conflicte armate, rivalități și confruntări regionale fierbinți care se influențează reciproc.
Datele comunicate de Institutul suedez Uppsala Conflict Data Program (UCDP), cel mai important și mai longeviv program global de colectare a datelor statistice privind violența organizată și conflictele armate, arată că în 2025 au existat 65 de conflicte armate în care au fost implicate state suverane, cel mai ridicat număr de focare din seria statistică începută în 1946. Aproximativ 244.600 de oameni au murit în violențe organizate, iar războiul din Ucraina a fost cel mai sângeros dintre conflictele anului.
Prin urmare, întrebarea nu mai este numai unde se războiește lumea, ci și dacă aceste conflicte pot rămâne izolate fără implicații colaterale. Răspunsul este dificil, deoarece armele moderne, dronele, atacurile cibernetice, războiul economic și alianțele transformă un conflict local într-un fenomen cu efecte globale.
Ucraina – războiul dintre două surori
Războiul ruso-ucrainean, două state slave, rămâne principalul conflict militar de pe continentul european. Motivele declanșării războiului sunt multiple și complexe. Rusia reclamă protecția etnicilor ruși (care constituie peste 20% din populația Ucrainei), considerați victime ale exceselor naționaliste ucrainene, cărora li se încalcă drepturile civile prin legile adoptate și acțiunile naționaliștilor ucraineni.
Rusia urmărește atât obiective teritoriale (alipirea unor regiuni istorice), cât și de securitate, generate de relațiile Ucrainei cu Occidentul.
Ucraina luptă pentru integritatea teritorială și pentru menținerea unei orientări politice și de securitate proprii, independente, pro occidentale prin acorduri cu Uniunea Europeană și NATO.
Pe teren, războiul a devenit unul de uzură. Rusia dispune de avantajul masei demografice și industriale, al resurselor militare și al profunzimii strategice. Ucraina are avantajul sprijinului occidental, al experienței acumulate în lupta modernă și al capacității de a lovi obiective rusești aflate la distanță.
Situația prezentă nu permite un verdict simplu asupra unui „învingător”. Un succes militar total al uneia dintre părți este dificil de demonstrat ca scenariu realist. Rusia poate continua războiul datorită resurselor sale, iar Ucraina poate continua rezistența atât timp cât beneficiază de sprijin extern. În septembrie 2026 au existat discuții privind o încetare limitată a atacurilor asupra infrastructurii energetice și a transportului de cereale, dar asemenea măsuri nu rezolvă problema politică fundamentală.
Uniunea Europeană și NATO acordă un ajutor financiar și militar consistent pentru susținerea Ucrainei, motivându-și sprijinul prin «pericolul rusesc» la adresa Europei Occidentale.
Orientul Mijlociu – un război devenit multiplu
Beligeranța din Orientul Mijlociu reprezintă probabil cel mai complicat teatru de operații al lumii actuale. Conflictul israeliano-palestinian, confruntarea Israelului cu Iranul și tensiunile cu Hezbollah, situația din Liban, Yemen și Marea Roșie se suprapun.
Conflictul din Gaza. Acordul de încetare a focului din 2025 a redus amploarea războiului, dar nu a produs pace. Israelul continuă operațiuni militare, iar Hamas nu a fost dezarmat. Israelul controlează în prezent aproximativ două treimi din Fâșie, în timp ce reconstrucția rămâne aproape blocată. Peste 1,2 milioane de locuitori ai Gazei se confruntă încă cu insecuritate alimentară severă.
Problema „învingătorului” devine aproape imposibil de separat de problema politică. Israelul dispune de superioritate militară clasică, convențională, tehnologică și aeriană. Hamas poate însă transforma rezistența într-un conflict de durată. În asemenea războaie, superioritatea militară nu produce automat victoria politică.
Războiul cu Iranul. O situație complicată
Atacurile reciproce dintre Iran și Israel, intervenția militară americană și tensiunile din Strâmtoarea Hormuz devenită nesigură, au transformat conflictul armat într-o problemă energetică mondială. Petrolul nu mai plutește în voie. Chiar dacă fluxurile petroliere își revin, prețurile și transporturile rămân vulnerabile.
În acest teatru fierbinte, avantajul militar al Israelului și Statelor Unite nu înseamnă automat o soluție politică. Iranul dispune de profunzime strategică, capacitate de atac asimetric și posibilitatea de a afecta rutele energetice regionale. De aceea, rezultatul cel mai plauzibil al unei asemenea confruntări nu trebuie căutat neapărat într-o capitulare, ci într-un compromis negociat.
Sudan – războiul riscă să fie uitat
Sudanul oferă una dintre cele mai dramatice imagini ale războiului contemporan: două centre de putere militară se luptă pentru controlul statului.
Forțele beligerante: Forțele Armate Sudanese (SAF), conduse de Abdel Fattah al-Burhan; pe de alta, Rapid Support Forces (RSF), formațiune paramilitară condusă de Mohamed Hamdan Dagalo, cunoscut drept Hemedti.
Fiecare facțiune a căutat sprijin extern pentru a-și securiza poziția, transformând Sudanul într-un teren de dispută geopolitică în care sunt implicate puteri regionale și grupuri de mercenari (precum foștii membri Wagner care au oferit sprijin RSF pentru paza minelor de aur.)
Conflictul început în 2023 a evoluat într-un război pentru teritoriu și putere. În 2026, regiunea Kordofan a devenit unul dintre principalele teatre de operații. Armata a recuperat poziții importante în nord, dar RSF continuă să conteste coridoarele strategice și să utilizeze drone. În estul țării, luptele s-au intensificat, iar tentativa diplomatică de a obține o încetare a focului nu a produs încă o soluție.
Aici nu există un „învingător” clar. Avantajul armatei constă în structura instituțională, aviație și controlul unor centre importante ale statului. RSF are experiență de luptă, mobilitate și influență în vestul țării. Dacă niciuna dintre părți nu poate impune controlul asupra întregului Sudan, negocierea va deveni inevitabilă.
Myanmar – și alte conflictele din Africa
Myanmar continuă să fie devastat de războiul civil izbucnit după lovitura de stat din 2021. Junta militară a impus o conducere dictatorială care a preluat puterea în februarie 2021, înlăturând guvernul democratic condus de Aung San Suu Kyi.
Opoziția pro-democrație (PDF) este formată din grupuri de civili și tineri care s-au înarmat pentru a lupta împotriva dictaturii militare, susținuți de un guvern alternativ aflat în exil
Junta militară dispune de aviație și armament greu, în timp ce grupările etnice și forțele de opoziție controlează teritorii importante. În octombrie 2026, atacurile aeriene asupra unor tabere de persoane strămutate din Rakhine au provocat noi victime civile.
În Republica Democrată Congo, conflictul cu M23, sprijinit de Rwanda potrivit evaluărilor internaționale și acuzațiilor reprezentanților de la Kinshasa continuă să destabilizeze estul țării. Diplomația africană încearcă să mențină procesul de pace, iar la 5 octombrie 2026 emisarii Uniunii Africane se aflau la Goma pentru discuții.
La acestea se adaugă reluarea confruntărilor în Tigray, Etiopia, unde luptele din octombrie 2026 arată cât de fragilă e pacea obținută după războiul din 2020–2022.
Aceste conflicte demonstrează un adevăr important: lumea nu este în război doar în Ucraina și Orientul Mijlociu. Există o centură largă fierbinte din Africa până în Asia.
Ce ne învață Rusia despre Napoleon și Hitler?
Istoria oferă două precedente extraordinare atunci când discutăm despre războiul împotriva Rusiei: Napoleon în 1812 și Hitler în 1941.
Napoleon a intrat în Rusia cu o armată uriașă, a ocupat Moscova și a obținut victorii importante. Totuși, nu a obținut capitularea țarului Alexandru I. Rusia a folosit ceea ce geografia îi oferea: spațiul, timpul, retragerea strategică și capacitatea de a mobiliza noi resurse. Retragerea franceză s-a transformat într-o catastrofă.
În 1941, Hitler a repetat eroarea, într-o altă epocă și cu alte mijloace, aceeași eroare de strategie: a presupus că Uniunea Sovietică va cădea rapid. Armata germană a ajuns la porțile Moscovei, dar rezistența sovietică nu s-a prăbușit. Germanii erau deja epuizați pe un front întins pe aproximativ o mie de mile când contraofensiva sovietică a început în decembrie 1941.
Nu trebuie trasă o concluzie mecanică: Rusia nu poate fi învinsă! Ucraina de astăzi nu este Rusia țaristă, iar Rusia actuală nu este Uniunea Sovietică. Dar cele două precedente demonstrează: o superioritate militară inițială nu garantează victoria într-un război lung.
Cine poate câștiga războaiele astăzi?
Răspunsul prudent este că „învingătorul nominal” nu poate fi stabilit cu certitudine înainte ca războaiele să se încheie. În conflictele moderne, victoria militară și victoria politică sunt două lucruri diferite.
Un stat poate cuceri teritorii și să nu-și atingă obiectivul politic. O armată poate pierde teritoriu și totuși să împiedice să obțină capitularea. Un grup militar poate fi înfrânt pe teren și să se mențină ca forță politică.
Adevăratele atuuri sunt astăzi mai numeroase decât tancurile și avioanele: populația, economia, industria de apărare, tehnologia, alianțele, reziliența societății, accesul la energie și, mai ales, capacitatea de a suporta durata războiului.
Mai există o perspectivă a păcii?
Există, dar pacea nu va apărea pur și simplu pentru că lumea s-a săturat de război. Istoria arată că pacea apare atunci când costul continuării conflictului devine, pentru adversari, mai mare decât costul compromisului.
În Ucraina, pacea presupune o formulă privind teritoriile, securitatea și relația cu Occidentul. În Gaza, presupune simultan securitatea Israelului, un aranjament politic pentru palestinieni, dezarmarea sau transformarea Hamas și reconstrucția teritoriului. În Iran, problema este mult mai largă: securitatea regională, programul nuclear, sancțiunile și libera circulație prin Hormuz. În Sudan, Myanmar și Congo, pacea presupune împărțirea puterii și dezarmarea formațiunilor rivale.
Consiliul pentru Relații Externe urmărește în prezent 27 de conflicte și focare de instabilitate, dintre care mai multe sunt evaluate ca fiind în agravare.
Așadar, pacea este posibilă, dar nu ca simplă suspendare a focului. Ea trebuie să producă o ordine acceptabilă pentru cei care au purtat războiul.
Poate că aceasta este singura perspectivă realistă a păcii: nu dispariția intereselor diferite, ci găsirea unei formule în care ele să nu mai fie apărate prin război.
Foto: rol ilustrativ / sursa: Google
