Ce titlu mai e și acesta? Jurnalistica literară are obiceiul de a atrage cititorii prin formulări care stimulează gândirea critică. Cele trei sintagme esențializează împletirea a trei narațiuni, pe care Andrei Mocuța (n. 1985, Arad, profesor de engleză cu doctoratul în literatură cu o excepțională teză despre J. D. Salinger) le împletește într-un roman afectiv, scris la persoana întâi.
Apărut la editura Humanitas, Transfer reconstituie trei întâmplări, pe care le-a descris, mascând, insuficient de discret, personajele, mai ales cele care ocupă funcții birocratice și se comportă ca atare.
„Bârlogul harpiilor” e o instituție de educație în care și-au făcut culcuș niște „cucoane”, care hotărăsc, după interesele lor, destinul profesorilor:
– „Ce dracu’ vă mai trebuie? Nu sunteți titulari? Credeți că vă dau catedrele așa cum vreți voi? Eu le împart cum am chef, bă ! Să fie clar!”.
Venise tânărul profesor să beneficieze de un transfer, de la o școală, avea nota 9 la concurs și dorea un post mai bun, la care avea dreptul. Abuzurile, corupția, birocrația, interesele acestor „zeițe omnipotente” devin motiv de scriere. Preluăm dialogul dintre un profesor birocrat, ajuns inspector la resurse umane, și un coleg care solicită un transfer:
– Ieși afară, nesimțitule! Tu nu-mi tai mie calea! Cum îți permiți să te bagi înaintea mea?
– Așa cum vă permiteți și dumneavoastră să ne tratați ca pe niște mucoși de grădiniță. Suntem colegi, până la urmă. Ați fost profesor înainte să deveniți inspector. Fără noi, funcția dumneavoastră s-ar desființa.
– Te compari cu mine? Am patruzeci de ani de activitate! Nu erai nici la tac-tu în c…e când am început eu să predau. De asta se duce dracului învățământul, din cauza ăstora tineri ca voi. Nu vă mai dau nici un post!
– Trăiți cu iluzia că sunt posturile dumneavoastră …
– Nu încep ședința până nu ieși afară! Dispari din fața mea!” Ș.a.m.d. Un fel de scenariu kafkian.
TOATĂ TEVATURA PARE O SECVENȚĂ CARAGIALIANĂ, ÎN LIMBAJ ȘI COMPORTAMENT.
I se solicită o dovadă, inutilă, de la un liceu din Arad, prilej pentru Andrei de a se întâlni cu „poetul de pe Strada Episcopiei”, profesorul Petru M. Haș, un fermecător boem, ironic, „figură rebelă”, ins culturalizat, cititor de literatură fină și ducându-și traiul zilnic asemenea unui poet adevărat. În pus, „era cel mai educat om pe care l-am cunoscut”. Cele câteva ore petrecute împreună au fost umplute cu o conversație culturală de înaltă ținută intelectuală. Personaje ale literaturii universale s-au perindat prin dialogul celor doi, filmele cu semnificație filosofică, discuțiile despre Cooper și Karamazovi sunt delicii încântătoare ale unor intelectuali subtili, cu o gândire iscoditoare, rânduită sintactic într-un limbaj elevat. Sunt câteva capitole care ponderează dialogul cu „harpiile”, profesoare ironizate prin modul total acultural și necivilizat, virusat de formule asimilate din verbalizările stradale și banale ale celor ce trec indiferenți pe lângă librării. Întâlnirea dintre tânărul profesor, om cultivat, cu părinți cadre didactice, Florica – învățătoare și Gheorghe – profesor, scriitor consacrat, poet, critic literar, traducător, prozator și domnul Haș, un poet de valoare, profesor de limbă românească, echilibrează moralismul romanului,, aducând o fantă de iluminare culturală. Limbajul „harpiilor” (Pârjol, Pîndaru, Mănușa, pseudonime pentru inspectoare școlare) contrastează cu condiția lor de a fi antimodele de atitudine și de amabilitate verbală în relația cu cadrele didactice. O ședință de transfer în învățământ devine sursă de conflict narativ, temei pentru autor de a construi un text atractiv de roman viu, surprinzător și real vizavi de funcționarea relației dintre instituții și cadrele didactice.
ADOLESCENTUL DESCOPERĂ VIENA ȘI FLORENȚA
Cele două narații (ședința de transfer și prânzul cu poetul de pe strada Episcopiei) se împletesc cu a treia, excepționala relatare a descoperirii Vienei și Florenței, de către tânărul profesor, care beneficiază de o călătorie culturală inițiatică, împreună cu tatăl său, purtătorul unei șepci, asemănătoare cu a lui Lenin. „Primisem cadou de la tata, înainte să împlinesc 18 ani (…) o hoinăreală inițiatică prin mai multe orașe europene”. Viena: „un spectacol al culturilor celor mai diferite”. Începe cu vizita la palatul Schönbrunn, emoționând pe tânărul devorator de cultură. Impresiile sunt dintre cele mai ciudate, acestea glisând între imaginile care șochează curiozitatea adolescentului și frumusețea operelor de artă, care dau farmec istoriei, culturii și civilizației vieneze. Florența este văzută cu sandviciurile în mână. La fel și Roma. Cioran îi vine în minte atunci când citește o inscripție pe un zid, tradusă astfel: „sufletul e în mod firesc păgân”. Încântarea injectează o puternică stare de entuziasm: Veneția = logodnica mării; Florența = Noua Atenă; cetatea crinilor, cetatea înflorită; „Frumusețea terestră a Florenței, opusă cele marine a Veneției, a atras numeroși scriitori, muzicieni și artiști străini…” Michelangelo. Giotto, filmul Twin Peaks, Dante, Ponte Vecchio și alte frumuseți pomenite contrastează cu conduita madamelor de la ISJ, menite să facă dreptate nu să încurce transfer-ul de pe un post pe altul.
JURNAL (CULTURAL BIROCRATIC) DE CĂLĂTORIE INIȚIATICĂ
Romanul Transfer este „un jurnal (cultural birocratic) de călătorie inițiatică”, afirmă criticul V. Pîrvu, e „un roman ca un vis”, oscilând între realitate și reverie, banalitate și poezie. Completează C. Chevereșan: „întâmplare reală din viața unui profesor din sistemul de învățământ autohton, bântuit încă de metehne de tristă amintire”. E un pretext pentru a evidenția contrastul dintre cultură și meschinărie, dintre poezie și banalitate, dintre intelectualitate și vulgaritate.
Andrei Mocuța a dobândit un excelent doctorat cu o teză despre scriitorul american J. D. Salinger, autorul romanului De veghe în lanul de secară. E o justificare a capacității sale intelectuale și a deschiderii spre marea literatură universală. Romanul Transfer se citește cu plăcere, având ancore de stimulare a lecturii, iar plimbarea, aproape labirintică, între narațiuni a cititorului îi oferă acestuia ademeniri și deopotrivă mirări. Textul caracterizează virtuțile unui scriitor deplin format, cunoscător al subtilităților narative, plin de mândrie și strălucire, calități ce-i deschide calea spre literatura înaltă. Andrei Mocuța știe scrie despre orice și are harul de a da scrisului farmec, fascinație și fremătare.
Citește mai multe RECENZII – AICI
