Volumul Poemele / The Poems de Alexandru Vlad (apărut la Editura Școala Ardeleană în colecția „Școala ardeleană de poezie”) este o antologie bilingvă care aduce în prim-plan o fațetă mai puțin cunoscută a scriitorului transilvănean, recunoscut mai ales pentru proza sa (amintim aici volumele de povestiri: Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, Viața mea în slujba statului și romanele: Frigul verii, Curcubeul dublu, Ploile amare). Publicată postum, această selecție de poezii ne oferă o incursiune intimă în universul liric al autorului, revelând un discurs poetic grav, reținut și profund uman.
Textele sunt construite într-un registru reflexiv, adesea meditativ, în care temele trecerii timpului, ale memoriei și ale fragilității existenței sunt recurente. Alexandru Vlad nu recurge la artificii retorice sau la imagini grandioase, poezia sa este una de substanță, în care cuvântul este cântărit și așezat cu grijă în pagină. Tonul este melancolic, dar nu lipsit de tandrețe, adesea marcat de o resemnare lucidă. Poemele / The Poems este o mărturie a unei sensibilități literare mature și sincere, un jurnal interior al unui scriitor care a știut să transforme cotidianul în metaforă, fără emfază, fără stridențe. Este o lectură care nu izbucnește, ci se strecoară în suflet, rămânând acolo prin simplitatea ei.
Le recomand acest volum nu doar celor pasionați de poezie, ci și celor care doresc să descopere latura lirică a unuia dintre cei mai importanți prozatori români contemporani. Versiunea engleză tălmăcită de Virgil Stanciu păstrează fidel atmosfera originală, iar echivalențele lexicale și ritmice sunt atent alese, fără a forța sensul sau muzicalitatea versurilor.
Ultim cântec pentru Any
Aveai în inima mea o grădină numai a ta
Prin care hoinăreai desculţă
Totdeauna dimineaţa înainte de răsăritul soarelui.
Stau azi singur şi mă întreb
Ce-i fi pus în această grădină a ta –
Ce fel de plante amărui, înflorind târziu
şi cu rădăcini prea lungi…
Evoluţia sentimentelor
Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.
Atât de fin, atât de puţin
Că încremenesc în mijlocul unui gest.
Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,
Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,
Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie
Dor de cineva care nu mai există?
Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,
m-am scurs în crăpăturile dintre podele
în tubul cu pastile rămas deschis
În călimara cu cerneală uscată.
După cum se ştie dorul usucă lucrurile.
Liniştea
Ştiutorii mi-au spus că liniştea s-a născut în
puţuri seci,
în mine părăsite,
şi că acum ea nu există în sine, asemeni altor
lucruri de care
nu se îndoieşte nimeni,
şi că ea poate fi percepută doar dacă faci un efort
s-o asculţi
– uneori, e adevărat, fără succes.
Tehnicienii surâd şi spun că ei o cunosc în esenţă
şi că pentru a o capta trebuie să închizi un microfon
într-o încăpere goală şi ferită
şi să-l dai la maximum,
iar pentru a fi sigur trebuie să laşi să se scurgă multă bandă.
Adică liniştea e un ecou care nu are ce reproduce
şi zadarnic ne încordăm auzul ca să-l percepem.
Pe mine liniştea m-a învins când după atât de îndelungata
ta lipsă
am făcut greşeala să public, în sfârşit, acel vechi poem
Despre tine.
Haiku
Plouă. În parcul pustiu
Hoţul de trandafiri
I-alege pe cei galbeni.
Şapte versuri
Moartea s-a apropiat tiptil pe la spate,
M-a prins de ochi
Şi m-a pus să ghicesc.
Ca s-o păcălesc am şoptit numele tău,
Cu răsuflarea tăiată
Că am iată
Prilejul să te mai întâlnesc.
Hybris
De când am întâlnit arătarea aceea
la intersecţia
în care mă pierdusem ca-n labirint ciocănind în osul gol
şi mi-a făcut semn cu degetul
să nu mai beau, orbindu-mă cu luminile ce le ţinea pe frunte,
de-atunci intru tot mai des în crâşme mici
de unul singur
distrug lucrarea medicilor
distrug lucrarea lui Dumnezeu.
Oare ce-mi dă crâşma în schimb? e întrebarea pe care-o adresez barmanului plictisit
care-mi şterge paharul până când mă văd în el.
Epifanie
Şiretul care s-a rupt
Uşa crăpată
Curtea pustie
Cerul fără pată
M-au făcut toate
Mai liber decât am fost vreodată.
Carpe diem
Nu-mi amintesc când am văzut,
Copil fiind.
Pentru întâia oară în viaţa mea munţii.
Trebuie să fi fost un uriaş orizont zimţat
Ce nu putea aparţine nici cerului nici pământului.
Dar, vai, n-a fost nimeni de faţă să-mi spună:
Copile, nu uita,
Deschide bine ochii:
Aceasta e una din zilele pe care vei încerca să ţi
le aminteşti
Zadarnic,
Toată viaţa de aci înainte.
Gardul
Am vrut un gard în faţa casei mele
Să mă protejeze, să pună casa în valoare.
Nimeni n-a vrut să m-ajute,
nimeni n-a considerat că asta ar fi o prioritate
Ba chiar mi-au pus beţe-n roate.
„O prostie! Poţi să-ţi faci mai degrabă o fântână”.
Gardul acela nu există nici astăzi.
Nu există nici fântâna.
Şi prietenii mă bârfesc: Un om nehotărât!
O casă care va rămâne curând pustie.
Citește și:
