Dumnezeu nu e mort. Interceptări. Note informative (Polirom, 2022) de Cristian Tudor Popescu este o colecție de eseuri, reflecții și articole care se plasează la granița dintre jurnalism, filozofie și literatură. Cunoscut mai ales pentru stilul său incisiv și analitic din presa românească, CTP se remarcă în acest volum prin vocea personală inconfundabilă, marcată de luciditate, ironie și o doză de introspecție.
Titlul volumului, Dumnezeu nu e mort, este o replică ironică, dar și provocatoare, la celebra afirmație a lui Nietzsche: „Dumnezeu a murit”, dar în stilul său caracteristic CTP nu ne oferă o teză teologică sau o afirmație religioasă, ci mai degrabă o invitație la reflecție asupra raportului omului modern cu ideea de divinitate, moralitate și adevăr. Cartea nu este o pledoarie religioasă, ci un demers intelectual prin care autorul explorează felul în care ideea de Dumnezeu supraviețuiește în societăți secularizate, în mentalitățile colective și în spațiul public, uneori chiar sub forme paradoxale sau perverse.
Textele din volum variază de la reflecții filozofice la analize culturale și sociale, toate având în comun o sinceritate brutală și un spirit critic ascuțit. Autorul nu se sfiește să abordeze subiecte incomode: manipularea religiei în scopuri politice, superficialitatea gândirii contemporane, alienarea individului în fața tehnologiei și decăderea discursului public. În același timp, există pasaje în care autorul își asumă o vulnerabilitate rar întâlnită în spațiul public românesc, vorbind deschis despre suferință, moarte și sensul vieții.
Stilistic, cartea este densă, dar accesibilă, CTP scrie cu rigoare lingvistică, iar frazele sale, deși uneori complexe și alambicate, nu sunt gratuite. Ironia este omniprezentă, ca instrument de demontare, dar și de protecție împotriva ipocriziei și falsului patos. Autorul jonglează cu referințe filozofice (Nietzsche, Camus, Cioran), literare și științifice, ceea ce oferă textului profunzime fără a deveni elitist.
Un aspect de reținut al cărții este absența unei soluții definitive. Cristian Tudor Popescu nu pretinde că are răspunsuri, mai degrabă își asumă rolul de catalizator al gândirii critice. Dumnezeu nu e mort vine cu o doză necesară de îndoială, de interogație, de neliniște, e o carte care se cere citită cu mintea deschisă și cu un simț critic activ. Ea nu este doar o colecție de eseuri, ci o oglindă lucidă a unei conștiințe intelectuale care refuză resemnarea. Este o carte necesară într-o societate sufocată de zgomotul de fond al superficialității, o carte care provoacă, incomodează și stimulează. Cristian Tudor Popescu reușește să redea, în stilul său inconfundabil, complexitatea unei epoci și fragilitatea condiției umane.
„Domnule Popescu, Hagi îmi datorează un Mercedes”.
„Păi, și dacă vi l-ar da, așa, public, l-ați lua?”.
„Poate l-aș lua, poate nu. Dar el ar trebui să mi-l dea”.
Discuția avea loc la un suc, pe o terasă, după ce Adrian Păunescu îl readusese la Națională pe Hagi, deși acesta se retrăsese oficial. Practic, într-o emisiune de televiziune, Păunescu i-a forțat mâna, sau mai exact piciorul, celebrului fotbalist punându-l în situația de a trece drept nepatriot dacă nu accepta – urmau meciuri de calificare cu Ungaria. Și pentru această operațiune, domnul Păunescu voia recompensă un Mercedes.
O relație cu Adrian Păunescu însemna un troc continuu. Îți dau și o să-ți cer cât de curând ceva în schimb. Ce? Orice.
Traficul de influență sentimental era specialitatea lui.
Am avut odată un moment de apropiere afectivă, legată de literatură; trei zile mai târziu mă suna să scriu ceva despre Ștefan Andrei, fostul ministru de Iesterne al lui Ceaușescu, „că e ziua lui, domnule Popescu, și merită”. Am refuzat net, nu nutream nici măcar respect pentru acel „intelectual” – gablonț, slugă preaplecată a dictatorului, care, întrebat fiind, după `90, de ce n-a scos un cuvânt când Ceaușescu s-a pus să distrugă satele românești, a răspuns că n-a auzit de așa ceva, „eu mă ocupam cu politica externă”.
Se considera genial. Era un uriaș egolatru – egoul îi invada, în tripartiția freudiană, atât idul, cât și supraeul. I se părea firesc ca toate femeile cu care se culca să simtă că le-a pus pe viață Dumnezeu mâna-n cap, sau în altă parte a corpului. Căderea lui Ceaușescu fusese orchestrată de istorie pentru ca el, Adrian Păunescu, să devină martir. Vremea lui Adrian Păunescu era nu doar titlul unei reviste, era, în sufletul lui, numele unei epoci din istoria României – „Această Românie care trece/Îmi dă și mie dreptul meu la somn/Deși, în secolul nouă-sprezece/Aș fi putut să-i fiu martir și domn”.
L-am întrebat odată cum se iscă în el actul poetic, cum îi vine să scrie poezie. Mi-a răspuns cu o poveste de la Marin Preda.
„Nea Marin își adusese și el o muiere într-o noapte. Dar, ce să vezi, scârbavnicul mădular nu voia să se scoale din somnul cel de moarte și pace. Știi cum e, când e să nu fie. Chinuială, nasol, conversații despre lume și viață. Aia, săraca, se străduia și ea cum știa – tot nimic. Dimineața, femeia se îmbracă să se ducă acasă. Avea o fustă neagră scurtă și chiloți viorii. Stând cu spatele, se apleacă să-și tragă fermoarul cizmei. La care, Marin, iluminat, îi strigă: «Stai așa!» Așa și cu poezia, dom Popescu!”.
Citește și:
