Zădărnicia, nimicul, deșertăciunea, singurătatea, resimțirea fragilității și a vulnerabilității sunt reperele lirismului auster cu care ne-a obișnuit Ana Blandiana, acum într-un nou volum de versuri apărut la Humanitas și intitulat Se face liniște în mine. De data aceasta, verbul calm și discursul netulburat și sceptic au drept simbol retragerea în tăcere, după cum și titlul o sugerează. Volumul conține multe elemente ale spaimei existențiale, deduse din reaua alcătuire a lumii, în propoziții calme și cuvinte simple care apoi reverberează tulburând apele spiritului, întunecând vederea și provocând convulsii la nivelul limbajului. În știința poemului Anei Blandiana și a concepției sceptice despre lume intră și acest principiu al inutilității cunoașterii prin rațiune. De unde și nevoia de a găsi și alte căi de atac, ascunse în irațional și sensibilitate. Frica, îndoiala și durerea alternează cu starea de fericire. E, de fapt, bucuria de a înțelege spectacolul lumii și de a găsi sensuri acolo unde nimeni nu s-ar fi așteptat. Toate aceste motive ale poeziei senectuții încheagă viziunea retragerii ființei din spectacolul vieții în asceză.
Ana Blandiana (numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan și născută la Timișoara, epicentrul revoluției din 1989) rămâne, dincolo de aceste exerciții, poeta libertății, a solidarității și a rezistenței românești în societatea post-totalitară, iar din acest motiv, deloc întâmplător, ea a fost distinsă la finalul anului trecut cu Premiul Prințesa de Asturias pentru Litere, în cadrul unei ceremonii prezidate de Familia Regală a Spaniei, la Teatrul Campoamor din Oviedo. Candidatura sa a fost înaintată de Ricardo Rivero Ortega, fost rector al Universității din Salamanca, și a beneficiat de o caldă scrisoare de recomandare din partea acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. Ca să înțelegem importanța evenimentului, printre personalitățile care au mai primit acest premiu se află: Meryl Streep, Susan Sontag, Nelson Mandela, Vaclav Havel, Margaret Atwood, Doris Lessing, Günter Grass, George Steiner, Claudio Magris, Tzvetan Todorov, Martin Scorsese, Leonard Cohen, Stephen Hawking.
Din când în când
Din când în când se face linişte în mine
ca şi cum istoria s-ar fi oprit.
E ca o lumină imensă
pe o câmpie fără sfârşit,
un amestec de bucurie şi spaimă
ca în fața lui Dumnezeu.
Știu că ține doar o secundă, dar simt
că aşa ar putea fi mereu,
dacă aş avea destulă putere să plec convinsă că vin înapoi,
cum pleacă păsările
în fiecare toamnă
spre viața lor de apoi.
Ca două oglinzi
Ce odihnitoare lunecare pe nervurile frunzei
după reguli de circulație eterne,
fără spaima vreunui accident
în singurătatea care se-aşterne
în cel mai întins şi fără prihană
dintre imperii,
unde trăiesc fericite şi nestrăine-ntre ele
popoarele verii.
Nestrăină nici eu de tot ce uit
şi mi-e dor
înaintez prin clorofilă uşor
ca printr-un păcat
din care se zămisleşte
atât de odihnitoare uitarea
trecutului neterminat.
Uitarea şi-aducerea-minte
topite-mpreună
în verdele de la capătul firii,
atât de zadarnic neîmpăcate,
ca două oglinzi puse față în față ca să nu vadă nimic,
cum stau în fața altarului mirii.
Totul este miracol
Asemenea universului
care s-a născut singur
fără să ştie din ce,
miracolul este fără început,
închegat din miliarde de miracole mai mici,
părți ale unor miracole mai mari.
Totul este miracol.
Această credință a celor ce au reuşit să înțeleagă smeriți structura materiei
este la fel de profundă
ca cea a țărăncilor bătrâne
care sărută icoanele,
atât de profundă, încât
nu mai simte nevoia să deseneze aureole şi bărbi
după chipul şi asemănarea Misterului-Tată.
Două tuneluri
Sub ochii mei de când mă ştiu
timpul nu e în stare
să se hotărască
în ce direcție va curge –
se rostogoleşte când înainte, când înapoi,
spre un capăt sau altul,
la fel de necunoscute amândouă,
la fel de imposibil de imaginat:
două tuneluri branşate la viață
înainte de început
şi după sfârşit,
fără să ştiu dacă
sfârşitul şi începutul
sunt legate
pe cealaltă parte
între ele.
Jumătate nu, jumătate da
Topirea lumânării nu stinge
amintirea celor văzute
pe când lumina,
trecutul rămâne,
rostogolit ca o minge,
între păcat și virtute,
și tot el stăpân e:
jumătate nu, jumătate da.
Zadarnic caut altă feștilă
speriată în grabă s-aprind.
Trecutul rămâne trecut,
zadarnic de mine mi-e milă.
Între tavan și podea
din flacără umbre se-ntind
și-mi cer amintirea-mprumut:
jumătate nu, jumătate da.
Citește și:
