Andrei Ungureanu face parte din categoria acelor scriitori (tot mai mulți) care nu provin din zona studiilor literare, el fiind specialist în marketing online și doctorand în economie. Faptul că e un scriitor de luat cu adevărat în seamă o dovedesc performanțele sale: cărțile pe care le-a publicat nu au apărut de nicăieri, ci au fost rezultatul unor concursuri literare serioase, primul dintre ele fiind câștigarea marelui premiu la concursul „Primul roman”, organizat în 2022 de prestigioasa editură Litera, în urma căruia i-a fost publicat volumul „Nașterea eroului”. Despre acest roman, cunoscuta prozatoare Doina Ruști spune: „Romanul lui Andrei Ungureanu propune o poveste proaspătă, scrisă cu talent și ancorată în realitățile actuale. Stilul fluid și scriitura convingătoare atrag imediat atenția, dar, pe lângă acestea, „Nașterea eroului” este și o carte cu mesaj puternic, de interes general.”
De curând, a câștigat premiul I și la concursul „Împlinește un vis”, ediția a IV-a, organizat de editura Universitară, cu al doilea său roman, intitulat „Gava nebunul” și apărut în acest an în colecția „Cișmigiu Books”. Autorul dezvăluie că bucuria acestui al doilea important premiu e mare din două motive: „E un concurs foarte disputat (au fost peste 80 de manuscrise), la care participă an de an scriitori profesioniști (asta pentru mine înseamnă membri în Uniunea Scriitorilor din România și cu pagini de Wikipedia). Edițiile trecute și celelalte premii din acest an au fost câștigate de asemenea autori.”; și „Romanul mi-e foarte drag. L-am scris repede și ușor. L-am recitit și l-am găsit de fiecare dată foarte bun. Din tot ce am scris (proză, roman, poezie), sunt cele mai bune pagini. (…) Acțiunea are loc în România, în anii 90-2000, am încercat (și sper că am reușit) să introduc elemente de realism magic, să cobor sacrul pe pământ, să scriu despre sens și transcendență.”„Gava nebunul” va fi lansat săptămâna aceasta la Gaudeamus, cel mai mare târg de carte din România.
Iată și un fragment din debutul romanului:
„Alexandru s-a născut într-o dimineață de vară, la spartul zorilor. Durerile facerii au cuprins-o pe maică-sa, Ilinca, pe când cocoșii se pregăteau să-și înceapă cântecul, dar ea nu s-a speriat prea tare, ba chiar s-a bucurat. Iată că venise momentul să aducă om pe lume, primul ei copil. Îl dorise mult și se chinuise să rămână grea, cu toate că era tânără și umblase pe la toți doctorii, și la Domnești, și la Câmpulung, și la Pitești. Nu s-a cunoscut de la niciunul. Toți i-au spus că e sănătoasă și ea, și bărbatul, analizele ieșeau bine, corpul, ziceau ei, își face treaba, ei își făceau datoria, și fără niciun folos. Timpul trecea, iar oamenii începuseră să vorbească:
– Ce-o avea, fa, asta a lui Gava, de nu poate face copil?
– Păi, tânără e, bărba-su tot tânăr… N-ar trebui. Cine știe prin ce cuiburi străine umblă bărba-su. Poți să știi?
De la o vreme, gura lumii ajunsese și la urechea familiei, ba chiar socrii începuseră să intre la bănuieli și, de acolo, s-a ajuns la certuri și la reproșuri: e din cauza ta, că nu te tratezi. Ba e din cauza ta, că, în loc să stai liniștit și să te odihnești, umbli numai pe la chefuri și pierzi nopțile. De supărare, Ilinca s-a îmbolnăvit de stomac și a început să slăbească, să scadă, ceea ce a condus la și mai multe certuri, pentru că era și mai greu acum să rămână însărcinată.
Dezlegarea a venit după câțiva ani, când deja tinerețea prinsese a i se ofili și primele fire de păr alb răsăriseră înainte de vreme. Dacă medicina n-a putut s-o ajute, Ilinca a căutat alte soluții. Fără a fi o femeie din cale-afară de credincioasă, ci, mai degrabă, indiferentă față de cele ale sufletului, n-a îndrăznit totuşi să meargă la vrăjitoare. Auzise destule povești despre babe care fură laptele vacilor, care leagă cununii și despart familii și n-a vrut să afle ce trebuie dat la schimb. A aflat însă, nu-și mai amintea cum și de la cine, de un preot care, zicea lumea, avea har și credință mare și putea să o ajute, dar că trebuia să fie atentă cum se duce, cum îl roagă, pentru că acest preot nu îi ajută pe toți și nici nu-i pasă de bani. Ilinca s-a frământat mult, întrebându-se dacă să meargă sau nu, căci era posibil să nu fie nimic adevărat, să fie doar un popă de țară căruia i s-a dus faima printre oamenii fără prea multă carte. Apoi cum o să-l înduplece, în caz că se va hotărî să se ducă și, în sfârșit, dacă nu cumva se va duce degeaba. Auzise bătrânii vorbind de minuni, de oameni care se rugaseră și fuseseră vindecați de boli fără leac sau scăpaseră de la moarte în chip miraculos, însă minunile astea erau greu de crezut. Nimeni nu spunea exact cui i se întâmplaseră. Toate pretinsele minuni avuseseră loc, invariabil, într-un trecut îndepărtat, cândva, pe vremuri, aproape în veacurile în care Hristos și sfântul Petru umblau pe jos prin lume. Nu mai era chip să te mai poți lămuri dacă fusese așa sau nu!
S-a hotărât deci târziu și a plecat fără prea multă tragere de inimă la Dobrogostea, unde slujea acel popă. A mers într-o duminică de dimineață și a stat în fundul bisericii, cât mai ferită, ca să evite privirile babelor pentru care nimic nu era mai important decât să afle cine era acea străină și ce căuta ea acolo. S-a miruit ultima, ca să rămână singură cu popa, și să-i vorbească în taină, dar popa nici n-a băgat-o în seamă. Doar după ce și-a dat jos odăjdiile, a stins lumânările, a închis ușile împărătești și a ieșit să meargă acasă, a priceput că femeia aceea îl așteaptă și că vrea musai să stea de vorbă cu el.
Era acest popă, Moise după nume, un om fioros, cu chip și căutătură de gealat, încât l-ai fi văzut mai degrabă într-o bandă de tâlhari decât ca slujitor al Domnului. E drept că nici soarta nu fusese prea binevoitoare cu el, înzestrându-l cu o chelie lucioasă, brăzdată de cute adânci, cu un nas ca un gogoșar și cu niște buze mari și groase, ca de harap. Altfel, nu era un om rău și căutătura lui cea fioroasă nu venea din suflet, ci din expresia feței, care i se blocase așa încă din tinerețe, pesemne din cauza supărărilor. Vorbea aspru și avea obiceiul să-și certe enoriașii, nu atât pentru păcatele lor, cu care era destul de indulgent, ca unul ce se considera mai păcătos decât ei, ci pentru sărbătorile când nu veneau la biserică, pentru că nu se îngrijeau de morminte și pentru că se certau între ei, vecini, soți, rude și le venea greu să se ierte, cu toate mustrările pe care le primeau la spovedanie. Spuneau unii că e un preot foarte credincios, că nu sare niciun rând din slujbă și că se roagă cu mare putere pentru oamenii din sat și pentru toată lumea. În plus, că nu s-a dat niciodată cu comuniștii și nici nu le-a cântat în strună, ba chiar că îndrăznea să-i critice pe mai marii partidului. Cu toate acestea, nu fusese pedepsit, nici scos din parohie sau închis. Oamenii spuneau că asta e dovada de netăgăduit că și șefii partidului de la Pitești, de la regiune, se temeau de harul lui, ceea ce însemna că popa Moise era capabil de lucruri mari și sfinte, chiar de minuni. Poveștile nu era adevărate. Popa Moise nu făcuse nicio minune și fusese pedepsit destul. Trăia într-o sărăcie demnă, muncind cot la cot cu vecinii la Gostat și fără să reclame vreun tratament special. La drept vorbind, nu era prea nemulțumit de această viață. Era un om liber, nu puteau să-i ia nimic, renunțase la toate fără să-i pară rău și libertatea asta îi dădea putere și seninătate. Spuneau oamenii prin sat, și asta era adevărat, că nici măcar șeful Gostatului nu îndrăznea să înjure de cele sfinte în preajma lui. La asta contribuiau nu doar cucernicia, ci și înfățișarea fioroasă și trupul bine legat al părintelui Moise, cel cu brațe groase ca nişte trunchiuri de copac. Enoriașii erau mulțumiți de el, unii îl admirau chiar, pentru că era singurul care putea să trăiască, într-o oarecare măsură, în afara controlului partidului și să-și vadă de viața lui fără să meargă la paradă sau să strige lozinci în care nu credea nimeni.”
Citește și: [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Ioan Matiuț: „ar putea fi/ it might be”
