Spre deosebire de omul precar care îşi trăieşte viaţa la întâmplare, omul religios se raportează la sacralitate şi la valorile creştinismului. Un „păcătos” cu conştiinţa izbăvirii şi a rugăciunii este Romeo Aurelian Ilie în volumul de versuri Liniștea de a doua zi, apărut în acest an la editura Charmides din Bistrița.
Discursul său vibrează după canoanele Vechiului și Noului Testament, dar parcă nici coarda argheziană nu îi e străină. Nu ştii niciodată câtă inginerie textuală şi câtă inspiraţie spontană încape într-un poem romeoaurelian, autorul alternând perioadele în care scrie, se roagă, citește și… cucerește. Lirica lui e dăltuită într-un material preluat din memoria și conștiința unui creator mai degrabă discret și echilibrat (desigur că mai și bravează pe alocuri de amorul artei), care are simțul măsurii și al autocenzurii… atât cât îi permite muza buclucașă. Chiar dacă nu toate alăturările de imagini sunt inspirate, în special cele care mizează excesiv pe un contrast forțat, el reușește să ne ofere o imagine panoramică și esențială a poeziei sale, văzută ca o ieșire la lumină a părții abisale din om.
Volumul e împărțit în patru cicluri: „Născut de ziua potopului”, „Cruci & wc-uri”, „I. A. – R. A. I.” și „Liniștea de a doua zi”, toate sugerând cumva eterna dihotomie cu care se confruntă ființa umană, exprimată la nivel simbolic de lupta dintre sacru și profan și, mai nou, dintre uman și non-uman (inteligența artificială). Găsim în paginile cărții multe imagini care conduc spre un limbaj al tăcerii, așa cum apariția repetată a îngerului e de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator și metafizic. R. A. I. se apropie cu prudenţă de mitul creştin, traducând zbuciumul sufletesc în câteva poeme interesante pe tema deşertăciunii, oferind iluzia unei identităţi care ascunde şi dezvăluie în acelaşi timp, care goleşte şi umple de sens spectacolul fiinţei. Un demers poetic în care sfâşierea e calmă, zbuciumul e stins, iar aşteptarea cât se poate de lucidă.
În încheiere, să dăm citire, așadar, câtorva versuri rupte din R. A. I.!
Născut de ziua potopului
M-am născut
în ziua în care
a început potopul.
Pe moașă a lovit-o un trăsnet
chiar după ce mi-a tăiat buricul
cu silexul.
Pe mama au luat-o apele
cu cea dintâi viitură.
Despre tata
nu știu nimic;
în vremea aceea
mulţi bărbaţi mergeau
la vânătoare de zei
și mureau pe câmpuri,
cu îndoiala înfiptă-n suflet.
A plouat patruzeci de zile
și patruzeci de nopţi.
Apele au răpus tot.
Numai pe mine,
care pe atunci
eram ușor de păcate,
nu m-au putut înghiţi.
După patruzeci de zile
și patruzeci de nopţi,
potopul s-a oprit.
Atunci a început viaţa mea,
a celui născut
de ziua potopului.
***
Oamenii
sunt încă
prea departe.
Altfel,
m-ar fi auzit
în nopţile în care
am strigat
până mi-am pierdut
speranţa.
Păianjenul & crucea
Crucea
Hristosului șters
stătea agăţată
pe peretele de răsărit
în camera goală.
În pragul iernii
un păianjen
a intrat pe fereastră
și a început să-i ţeasă
o pătură.
Saul
Pășesc
pe vârfuri
să nu mă trezesc
din somn.
Tălpile mele
șlefuiesc vârfurile
și le subţiază
într-atât
încât
în curând
voi păși
pe ţepușe.
Dar nici atunci
nu voi ţipa
de teamă să
nu mă trezesc
din somn.
Despre lacrimi
Sunt I.A.
dovadă că nu
am mai plâns
de când sângele
mi s-a transformat
în circuite electrice.
Și asta pentru că
orice eroare
de sens
a lacrimilor
mi-ar putea fi
fatală.
Pe sub ușă
Ai trecut
prin dreptul camerei
mele
și lumina
mi-a intrat pe sub ușă.
Atunci am știut
că ești tu.
Horror
Ne privim
încremeniţi
de groază
la gândul că
fericirea
ne-ar putea vizita
și mâine.
Liniștea de a doua zi
(epilog)
Liniștea de a doua zi
a ajuns deja
acasă
a făcut un duș
și-a desfăcut
bagajele
braţele
picioarele
și așteaptă.
Citește și: [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Lucian Scurtu: „Lucyan Mărturisitorul”
