Mă numesc Cătălina Boris BALAN și m-am născut pe 18 februarie 1996 în orașul Bălți, Republica Moldova. Sunt profesoară de engleză, traducătoare, poetă, critic literar și psiholog, iar activitatea mea profesională se desfășoară atât online, cât și în mediul academic și cultural. Îmi dedic timpul liber lecturii, scrisului și voluntariatului, fiind implicată în proiecte educaționale, sociale și culturale. Am absolvit Facultatea de Litere la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde am obținut o licență în Limbă și Literatură Engleză și Limbă și Literatură Română, iar mai târziu am continuat studiile de master în Studii Americane și Canadiene. Am absolvit Universitatea de Stat din Moldova (USM), unde am obținut licența în psihologie. Am debutat editorial cu volumul de poezii „Într-o zi voi alerga, mamă!”, editura Eikon, 2025, București.
Fragmentul dintr-un roman în lucru
Seara cobora peste Chișinău cu o eleganță tăcută, ca o mătase cenușie care se așeza peste cupole, copaci și fațade vechi. Orașul își aprindea luminile pe rând, iar Bulevardul Ștefan cel Mare pulsa calm sub șirurile lungi de felinare, troleibuze și pași grăbiți. Dinspre Piața Marii Adunări Naționale venea murmurul surd al orașului viu-mașini care treceau rar, glasuri amestecate, pași care se pierdeau spre Arcul de Triumf și spre Catedrala luminată discret, cu turlele ei albe ridicându-se în amurg ca o rugăciune mută. Ea mergea încet, fără grabă, lăsând orașul să o poarte. Trecu pe lângă Arcul de Triumf, care părea în seara aceea mai degrabă o poartă între timpuri decât un monument, și intră în Grădina Publică „Ștefan cel Mare”, acel loc pe care Chișinăul îl păstrează pentru îndrăgostiți, pentru singuratici și pentru cei care încă mai caută răspunsuri printre alei. Parcul își desfășura umbrele moi sub copacii vechi, iar Aleea Clasicilor părea o galerie de tăceri nobile, unde chipurile poeților vegheau serile orașului. Pe aleea îngustă care cobora printre castani spre terasa de la Bonjour Cafe, timpul părea să se adune altfel. Ghirlandele mici de lumini străluceau printre ramuri, iar mesele elegante, scaunele pliante și muzica franțuzească în surdină dădeau locului un aer parizian, aproape ireal, ca un colț de lume desprins din altă epocă. Aroma de espresso dens, unt cald și foietaje dulci plutea în aer, amestecându-se cu mirosul umed al serii și cu parfumul teilor rămași de peste zi. Cafeneaua, ascunsă chiar în inima parcului, avea farmecul acela rar al locurilor care știu să păstreze secrete. Se opri pentru o clipă. Din locul acela putea vedea, printre copaci, lumina bulevardului și, mai departe, silueta solemnă a statuii lui Ștefan cel Mare. În spatele ei, orașul continua să trăiască: PMAN fremăta în lumini, trecătorii coborau spre pietonala Eugen Doga, unde felinarele joase desenau umbre lungi peste piatra cubică, iar dinspre cafenelele mici veneau râsete, clinchet de cești și acorduri pierdute de muzică. Chișinăul avea în seara aceea o frumusețe care nu cerea nimic. Nu impresiona prin grandoare, ci prin intimitate. Prin felul în care fiecare colț părea să țină minte ceva: o conversație spusă prea încet, o despărțire sub copaci, o promisiune făcută lângă Catedrală, o iubire începută la o masă mică de la Bonjour, cu degetele încălzite de ceașca de cafea. Orașul nu uita. Păstra totul în piatra lui, în arborii bătrâni, în ferestrele luminate târziu. Ajunsă din nou pe pietonala Eugen Doga, simți că pașii ei nu mai erau apăsați de trecut, ci însoțiți de el. Nu ca de o rană, ci ca de o poveste care își găsise, în sfârșit, locul potrivit în ea. Lumina caldă cădea peste clădirile vechi, peste umbrele oamenilor și peste chipul ei, iar pentru prima dată Chișinăul nu mai părea doar orașul amintirilor, ci și al devenirii. În seara aceea, orașul nu era fundalul poveștii ei. Era martorul tăcut care o văzuse pierzându-se și, acum, regăsindu-se.
Ajunsă acasă, își lăsase cardiganul alb-crem pe spătarul scaunului, moale și cald la atingere, cu nasturi perlați care străluceau ușor în lumina difuză a camerei. Se simțea cum țesătura lui fină păstrează încă căldura de afară, dar totodată îi aducea o senzație de liniște, de ceva familiar, care o cuprindea ușor, în timp ce stătea în mijlocul camerei și asculta sunetele mici ale serii, foșnetul perdelei mișcate de curent, murmurul îndepărtat al mașinilor de pe bulevard. Închise fereastra, se așeză în cele din urmă la birou și închise ochii într-o meditație. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea nevoia să fugă de amintiri. Le lăsa să existe, așa cum lași lumina serii să intre într-o cameră: fără să o oprești, fără să o rogi să rămână.Astăzi nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Și totuși, am simțit din nou lipsa aceea care nu doare direct, dar nu mă lasă nici să respir complet. E ciudat cum unele absențe nu vin cu zgomot, ci se așază în tine ca o obișnuință. Ca și cum ai învățat, fără să vrei, să trăiești cu ele. Ridică pentru o clipă privirea spre fereastră, unde Arcul de Triumf se zărea vag în lumina serii. Nu știu exact când ai început să te îndepărtezi. Poate că nici nu a fost un moment clar. Poate că a fost o sumă de tăceri mici, de răspunsuri tot mai rare, de priviri care nu mai spuneau nimic. Și eu am stat acolo, încercând să înțeleg fără să întreb prea mult. Ca și cum întrebările ar fi putut strica și puținul care mai rămăsese. Camera rămase tăcută, iar orașul de afară părea că ascultă împreună cu ea. Adevărul e că mi-a fost frică. Nu de plecare în sine, ci de confirmarea ei. Pentru că, odată spusă, devine reală. Și eu nu eram pregătită să o numesc sfârșit. Își aminti de terasa de la Bonjour, de masa de lângă copacul bătrân, de ceașca de cafea rămasă prea mult timp neatinsă într-o seară de toamnă. Mă gândesc uneori dacă mai există, undeva, o parte din tine care se gândește la mine. Nu pentru că aș avea nevoie de asta, ci pentru că ar face totul mai… suportabil. Ideea că nu a fost degeaba. Că, într-un fel, am contat. Că nu am fost doar un capitol ușor de închis. Afară, Chișinăul își continua respirația lentă, iar luminile pietonalei Eugen Doga se prelungeau în noapte ca niște semne de carte între paginile orașului. Am început să învăț să nu mai caut semne. Să nu mai întorc lucrurile pe toate părțile, ca și cum aș putea găsi o explicație care să mă liniștească. Unele lucruri nu vin cu explicații. Vin doar cu acceptare… și asta e partea cea mai grea. Se opri. Își atinse ceașca de ceai, acum rece de tot, și pentru prima dată zâmbi. Dar știi ceva? În liniștea asta pe care ai lăsat-o în urmă, am început să mă aud pe mine. La început a fost incomod. Apoi, încet, a devenit necesar. Poate că nu am pierdut totul. Poate că, fără să vreau, m-am regăsit. Și cred că asta spune mai mult despre mine decât despre tine. Se ridică de la birou cu mișcări ușor obosite, dar deliberate, ca și cum fiecare gest avea un scop. Se întinse pe spate, cu brațele ușor desfăcute, și respiră adânc. Pieptul îi urca și cobora ritmic, ca un pendul care o calma. Simțea cum tensiunea din umeri se risipise puțin câte puțin, cum gândurile își găseau locul fără grabă, fără judecată. Pe măsură ce corpul ei se lăsa tot mai adânc în pat, simțea cum fiecare mușchi cedează, ca și cum ar fi predat controlul nopții. Cearșafurile o învăluiau fără grabă, iar aerul ușor răcoros al camerei îi mângâia fața și mâinile. Ochii îi deveneau tot mai grei, dar gândurile încă mai călătoreau printre amintiri, temeri și speranțe, ca niște umbre care nu voiau să dispară brusc. Era ceva aproape magic în felul în care corpul se predă somnului fără să întrebe, fără să analizeze. Mintea, deși încă trează, începea să se dezlipească de grijile zilei, să lase emoțiile să se așeze în ordine, fără să o împingă înapoi în trecut. Simțea cum timpul se dilată, cum clipa prezentă se întinde, dar nu o apasă. Începea să se piardă în senzația că tot ce nu fusese rezolvat poate să fie amânat până mâine. Într-un final adormi îmbrățișându-și visele într-un somn profund și odihnitor.
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
