[CRITIC GUEST] Alexandru Petria: „Camera de cântărit oameni”

camera de cântărit oameni

judecătorii trăiesc într-un aer doar al lor.
e un aer îngust, ascuțit,
în care fiecare propoziție poate deveni un ficat tăiat
sau o cană cu apă.
în momentul în care intră în sală,
își agață pe cuier umbra lângă ușă —
umbra e primul martor care i-ar acuza.
pe masă stă dosarul,
iar în spatele lui o fereastră mică,
prin care pot vedea, dacă îndrăznesc,
cum arată propria lor temperatură
dacă se schimbă cu cel din față.
judecătorul bun se recunoaște după ezitare.
pauza aceea în care se cuibăresc,
pentru o fracțiune de secundă,
greșelile pe care el însuși le-ar putea comite,
pauza în care devenim cu toții transparenți.
sunt judecători – mașini de ștanțat:
cifre, articole, măsuri.
și sunt judecători care, înainte să deschidă gura,
lasă o parte din ei să cadă în întunericul celuilalt,
un lift care coboară la subsol
pentru a verifica dacă acolo
există un om adevărat
și nu doar o etichetă pentru vină.
în meseria asta,
cine nu se teme
devine periculos.
frica e singurul organ care te ține uman —
frica de a fi orbit,
de a tăia prea adânc,
de a nenoroci o viață
pe reflex,
pe rutină,
pe indiferență.
judecătorul adevărat poartă în el
o cameră de cântărit oameni.
în ea nu intră doar acuzații,
ci și propriile lui alunecări,
supărările,
micile lașități,
puse pe cântarul interior,
acolo unde nu există martori,
avocați
și proceduri de salvare:
judecă așa cum ai putea trăi
dacă ai fi judecat în același mod.
restul sunt birocrați ai destinului,
împingând oameni
cu aceeași nepăsare
cu care se împinge un scaun înapoi de la masă

ușurare

arțarului nu-i pasă dacă ești constipat
sau unde te piși,
ierbii că ești spart de tristețe ca o țintă,
ploii că s-ar putea să faci pneumonie
fiindcă ți-ai uitat umbrela acasă.
lumii îi e indiferentă și căderea ta,
o pune lângă celelalte zgomote —
trece pe lângă tine – un camion fără faruri;
și dacă te strivește, face din tine doar o statistică.
numai corpul urlă în interior
precum o mașină de spălat stricată,
sare din perete în perete,
încercând să-și amintească
de ce merită să mai învârtă un ciclu.
și totuși mergi, cu sandale și bocanci.
nimănui, nici măcar morții,
nu-i pasă dacă mai ai rădăcini de plămâni.
doar tu îți porți respirația
ca pe un babuin rănit în brațe;
într-o noapte,
o să-ți dai seama că nu mai mișcă.
și tot ce vei simți
e ușurare

bancomatul nu știa cu cine are de-a face

banca a instalat bancomate noi,
care scot bani fără să cobori din mașină.
simplu, zic bancherii.
da’ nu pentru noi.
în fața bancomatului,
ei și ele devin două specii
care se țin cu dinții de aceeași iluzie:
că banii răspund la politețe.
bărbatul
vine, bagă cardul,
tastează PIN-ul ca pe un număr de matricolă
deținut la Gherla,
își ia banii, valea.
nici nu-l doare capul.
nici n-a apucat să respire.
un fel de orgasm administrativ.
femeia
vine și răstoarnă geografia locului.
dă cu spatele abisal în metafizică,
varsă poșeta — cataclism mic, domestic —
găsește cardul, pierde PIN-ul,
găsește PIN-ul, apasă „Anulare”,
se machiază, se remachiază,
ține tot traficul ca ouăle la fiert în apă.
banca ar trebui să dea dobândă
doar pentru spectacol.
bancomatul tușește în LED-ul lui verde
și se întreabă
câte vieți ratate încap într-o retragere.
singure, mașinile claxonează
de rușine că sunt parte din poveste.
la final, toți pleacă:
bărbații pe scurt,
femeile pe lung,
cu aceeași expresie:
„Am scos bani? Sau am fost scoși noi din priză?”
iar bancomatul, rămas singur,
își verifică și el machiajul în oglinda băncii
și oftează sictirit:
„Data viitoare, retrageți altă viață.
Asta e epuizată.”

golul cu formă de început

femeia poartă copilul
ca pe o grenadă cu limbi calde,
ticăind în întunericul dintre două coaste
care scârțâie deja de oboseală.
nimeni nu-i spune
că sarcina nu-i miracol, cât o ocupație militară:
fătul înaintează lent,
cucerind teritorii din ea
precum un regiment fără vină.
în fiecare noapte îi sapă tuneluri,
îi fură din rotocoalele sângelui,
îi mănâncă liniștea până rămâne doar
o bucată de carne care gândește.
și ea gândește dur:
„da, o să mor.
mai târziu, mai de dimineață,
mai în față, mai în genunchi —
nu contează.
te duc doar o bucată de drum.
atât e contractul dintre noi.”
fătul?
un orb fericit.
înoată într-un paradis stricat,
unde totul e cald, rotund, fără margini.
nu știe că paradisurile sunt temporare.
nu știe că fiecare vibrație a inimii mamei
e un contor care scade.
nu știe nimic —
și tocmai asta îl face curajos.
ea îl mângâie prin piele,
ceva ascuns într-o carcasă care crapă:
„ascultă, micule carnivor.
eu sunt prima ta casă,
dar casa asta arde încet.
o să te scot afară,
chiar dacă-mi rupi ușa în două.
nu pentru că e frumos —
că nu e
ci pentru că altfel ai muri odată cu mine.”
„da, trag după mine moartea.
fiecare o cărăm.
e o sârmă de oțel legată de gleznă,
care ne frige și ne smulge înapoi.
dar tu încă nu ai gleznă,
nici pași.
încă poți să fugi
de ce n-am putut eu.”
noaptea, când durerile se strâng
asemenea unor pitoni
pe balustrada oaselor,
femeia șoptește în întunericul din ea:
„să știi ceva, copilule:
lumea nu te vrea, nu te așteaptă.
nu există covor roșu,
doar asfalt, noroi, flegme și zgură.
îți vor cere să fii bun,
dar te vor răsplăti doar când ești folositor.
nu fii nici sfânt, nici câine.
fii tăiș.”
fătul tresare.
crede că e o poveste spusă doar pentru el.
nu înțelege că nu e nici amenințare, nici rugăminte chioară.
în burta aceea strâmtă,
lichidul amniotic sună a iubire,
chiar și atunci când vine cu colți.
când începe travaliul
și o taie în două,
femeia își ține mintea în dinți
ca să nu fugă de durere.
îi vorbește o ultimă dată:
„ieși.
calcă-mi pe nervi, pe sânge, pe frigul țipătului.
calcă-mi pe moarte, dacă o vezi.
nu te uita înapoi.
nu sunt o biserică —
sunt doar tunelul prin care treci
ca să ajungi la lumină.
și lumina o să te doară,
dar o să fie a ta.”
copilul plânge.
nu știe că a căzut
din singurul loc unde era nemuritor.
iar femeia,
plină de suferință și adevăr,
a oferit lumii un trup mic,
și lumea îi face loc în ea,
cât să rămână un gol
în formă de început.
și în golul ăsta
se aude ceva:
„am murit un pic ca să trăiești tu.
ai grijă să merite”

eroarea frumoasă

peștii ne privesc din apa care ne separă doar cu o idee –
spun că suntem o specie care inspiră și expiră prea zgomotos,
că nu știm să întindem înțelept tăcerea,
ne consideră niște copii care dau cu pietre în luciul lumii
ca să vadă două-trei cercuri cum se sparg:
ne ignoră cu eleganța perfectă a unui univers autonom.
animalele terestre știu, simplu, că scoatem scrum din gură
când promitem blândețe.
că în fiecare buzunar ascundem o lesă, un cuțit, o foame fără măsură.
cerbul ne-a văzut cum ne fotografiem în fața cadavrului lui
și s-a retras în copită, în mușchi, în tremur.
„oamenii cred că pământul le aparține”, rostogolește bizonul,
„dar ei sunt singurii care se simt goi pe dinăuntru
când ating pământul cu genunchii”.
porcii și-au dat seama că le studiem creierul
fiindcă e prea asemănător cu al nostru.
ei râd: „voi ne numiți murdari, dar cine a umplut noroiul cu sânge?”
păsările vorbesc puțin dintr-o economie a frumuseții.
cred că omul e o vietate prizonieră
într-o cușcă pe care și-a construit-o singur.
spun că am inventat cerul ca să ne fie dor de el,
că aripile sunt lucrurile pe care le-am pierdut
când am ales să mergem cu ochii înainte prin tunel.
vulturul, de sus, ne citește ca pe o hartă
în care orașele sunt doar metastaze luminoase.
câinii ne iubesc împotriva evidenței,
nu înțeleg cum putem trăi cu două inimi –
una care bate, alta care vânează.
ei știu că suntem bolnavi cu memoria,
de aceea ne întâmpină de parcă ne-am întors din război
de fiecare dată când ridicăm mâna spre clanță.
pisicile, în schimb, au alt tipic:
ne consideră un accident interesant, un animal stângaci
care a ajuns prea repede la conștiință
și și-a jupuit sufletul în timp ce încerca să-l înțeleagă.
insectele nu ne judecă.
doar observă cum ne multiplicăm asemenea unui incendiu
și notează: nici o flacără nu rezistă fără lemn,
iar pădurea scade.
cel mai crud adevăr îl știu balenele.
în adâncime, aproape de locul în care lumina moare ca un gândac,
transmit urmașilor povestea oamenilor,
o legendă de luat aminte:
„au pus motoare peste apă și au crezut că au învățat să înoate.”
balenele spun că fiecare navă e o declarație de război
împotriva liniștii.
și că omul, spre deosebire de mare, nu-și reciclează morții
în cântec.
suntem o specie abia începută și deja epuizată,
o eroare frumoasă, un animal prea conștient ca să fie fericit
și prea puțin conștient să fie înțelept.
dacă am pune gura pe pământ ca pe un sân,
poate atunci am învăța ce gândesc cu adevărat celelalte specii –
despre ceea ce am putea fi
dacă n-am trăi doar ca să ne auzim pașii

• Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI