[CRITIC GUEST] Andreea Zaleschi: „Poemele albe”

Poemele albe sunt fragmente de înțelegeri, trecut-prezent, emoții și oameni – culori, diferite de povestea în poezie scrisă anterior. Nu sunt pe capitole, ci prezintă etape de formare, de creștere și devenire. Am asociat culorile cu prezențele care mi-au marcat drumul din emoții și cunoștințe. Albul poate fi plin, încărcat de perspective, albul din iubire, albul din dezamăgire, albul din uimire și curiozitate. Și fiecare îi poate da o formă și-l poate construi. Eu l-am pus în cuvânt și desen… 

Numele meu este Andreea Zaleschi și activez în domeniul publicității (Marketing și PR). Dacă m-a învățat ceva această meserie, este că fiecare poveste contează și este un cumul între a spune, a oferi, a trăi și, mai ales, a crea. 

Am absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași – grafică publicitară (licență și master), și, de asemenea, al doilea master, la SNSPA București – Putere executivă și administrație publică. 

Am debutat în 2022 cu primele poeme publicate în antologia de proză și poezie contemporană România-Australia – ”STREET MUSICIANS”, volumul 7, editori Mihaela Cristescu & Sue Crawford. În 2024, am revenit cu un set de poeme, de data aceasta în antologia clubului de lectură Noise Poetry, alcătuită de dl. Mihai Marian: „Ce-ți spui noaptea înainte de culcare”, Editura Cartex, iar câteva luni mai târziu în „Solstițiul Cuvântului”, antologie alcătuită de dl. Ioan Romeo Rosiianu, editura eCreator. De asemenea, am fost prezentă în cadrul rubricii „Citește-mă!” – Kooperativa poetică, eCreator.ro, PARNAS XXI, Planeta Babel, revista de poezie/ziar „Helis” Slobozia, revista de poezie Literadura, Book Coffee Shop Brașov, blogul Bel-Esprit.ro. 

POEMELE ALBE 

DIALOGUL

Ea.

când ți se oferă scena
în fața mâinilor deschise
privești aievea
absența e în
piept – un rug unde
tăciunii ard mocnit
sunt blestemată
ard

mi-ai fost pedeapsă?

să te visez ca
haos împletit în note muzicale
cu zei tăcuți care-mi
adună lacrimile în nuferi
turnați pe o tablă de șah din ploi
albe și solemne

plouă un șirag de perle
fără însemnătate
m-ai îngenuncheat cu prezența
și-am rămas o mutare
un joc dintre
fulgerul cerului senin și
lumina apelor ne-mai-întâmplate

am îngenuncheat – las să se întâmple
această vulnerabilitate.

plouă.

ea: m-ai căutat.
o încuviințare și cerul încărcat de furtuni
de stări.
ea: și m-ai găsit?
o atingere a liniei obrazului și
o respirație adâncă.
el: nu știi că suntem unici? nu te-aș fi găsit
în nicio existență
esența în niciun atom
poveștile în niciun cuvânt sau cânt.
o tăcere, un oftat.
ea: te-am căutat.
un zâmbet amar și un fulger brăzdează chipul cerului târziu.
noaptea nu ne-a iertat niciodată
dar ne-a fost refugiu
în marea de zile apăsătoare.
ea: nu mi-ai fost.
a înghițit în sec cu o respirație ce
ar fi spus o poveste.
ea: știam că nu te voi găsi.
el: dar ai încercat…?
jumătate emoție, jumătate tăcere
jumătate întrebare
restul curajul absent.
ea: nu. am căutat o pseudo-versiune
a singurătății mele cu tine.
respirațiile au devenit una
cuvintele s-au purtat între două existențe
o miniatură de infinit a două inimi și
praful tuturor scoicilor
care ne-au ascultat
visele.

el: te voi căuta mereu.
ea: pentru că mereu pleci.
o afirmație, un tunet și prezentul ostil.
ea: ți-aș cerși iar plecarea vindecarea și apoi te-aș aștepta iar.
el: ți-aș primi blestemul și chemarea.

ea: taci că nu vezi că e o rugă?
el: ce implori?
drumul să nu ne fi pierdut
existențele una într-alta?
cerul să ne fi uitat singurătățile?
lumea asta să ne întoarcă atomii în
ne-cuvânt?
ea: păcătuiești tu!
întoarce-ți privirea iar
spre mine.
și uită plecarea
întoarce-mi ruga în regăsire!

El.

un orizont alb cu o infinitate de perspective
un punct focal și o deschidere mică
a diafragmei
două puncte de fugă între care
nu există tăceri
doar culoare și întuneric
o construcție fragilă de nu-mi pasă
nu-mi mai pasă
muzica probabilă e regula noastră încălcată
în lipsa cuvântului
devine lacăt căprui
e din sticla pasului absent
pariul e o batistă
iar ascunsă printre cute e excepția jocului
oful privirea și buza mușcată
fruntea încrețită și maxilarul încleștat.

înainte
să alegi să joci să pleci
conștientizezi
suntem statui din oameni
crăpate din prea multă nepăsare gri
ce pretind că nu știu
lacrimile săpate în pernele
gândurilor amăgite
glumele rămase printre
zâmbetele reci
o replică jucată la poker
ce și-a făcut zid în casa inimii
cu șoaptele devenite
flăcări
întuneric cald și
vântul – un vals de tăceri.

nonșalanța îți încheie cămașa
și te dumirești cum să eviți extenuarea privirilor sculptate
pare ușor să duci un război tăcut
totuși nu treci prin Judecata lui Paris
în față nu-ți stă Afrodita
și niciun cal troian nu-ți blochează
intrarea în cetate.

ușile-ți sunt ferecate, soldat
totuși
în privire ai pornit deja
războiul.

semnezi pacea căprui și
alegi să uiți cine ești. 

• Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI