Christian Bistriceanu s-a născut în 18 decembrie 1987 la Reşiţa. A absolvit Liceul „Mircea Eliade” şi a fost student la Universitatea „Eftimie Murgu” (studii de economie) din Reșița. Este membru al Cenaclului „Semenicul” şi are publicate două volume: „anul acesta va fi diferit – poeme leneșe”, editura Tim, Reșița, 2013, și „tricicleta care te va ridica la ceruri – ritualuri și bagatele”, editura Mirador, Arad, 2019. Nominalizat la Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timișoara (2014). Premiul I la Concursul Național „Ion Chichere” (ediția 2017).
Despre volumul său de debut, criticul literar Gheorghe Mocuța spunea:
„Nu ştim de ce şi-a intitulat Christian Bistriceanu volumul său „poeme leneşe”, pentru că nimic nu-i trădează amorţeala spiritului sau a gândirii. Să fie acest indiciu doar o încercare de a deruta cititorul? Cu fiecare poem, de la primul la ultimul, unde se joacă cu moartea (povestiţi-ne moartea dumneavoastră), tânărul poet reinventează un fel de a privi lumea şi de a scrie. Nu încetează să se oglindească în diferite ipostaze ale vieţii, surprinzându-ne prin inventivitate, prospeţime şi sete de absolut.”
mama face ordine în univers
e sâmbăta de dinaintea unei mari sărbători
lumina intră violent prin ferestrele fără perdele
mama e un dumnezeu crud și nu se sinchisește de somnul nostru trântește,
lovește și trăncăne adică face curat. a luat deja fețele de masă milieurile și a
lustruit oglinda și tablourile – reproduceri de consignație ale unor picturi celebre:
car cu boi sau fetiță cu basma roșie. acum înarmată cu un lighean cu apă și două
cârpe atacă vitrina cu bibelouri: mai întâi îndepărtează fotografiile noastre de la
diferite vârste și serbări le șterge de praf le duce la inimă le pune de-o parte
glisează geamul și rând pe rând scoate exemplare din ceramică de câini delfini
iepuri cai căpriori și fel de fel de păsări cântătoare iar de pe polița de sus bibelouri
cu oameni căci după cum scrie și în carte deasupra animalelor e omul fie el un
bătrân pescar chinez balerine primadone așteptându-și aplauzele ori doamne cu
evantaie și rochii dantelate iar în spatele lor fel de fel de pahare șterge praful de
pe ele și deodată universul rămâne sterp/rămâne gol
și ca un dumnezeu bun mama rearanjează vitrina
ușa
nu toate camerele ne erau accesibile. în unele se putea lua ceaiul în altele se
putea prânzi sau cina în altele era obligatoriu somnul în altele se putea zbura sau
mă rog ce te lăsa imaginația să faci însă una dintre camere ne era cu desăvârșire
interzisă.
zadarnic am căutat despre ea în vasta bibliotecă în afara descrierii ușii de lemn
ce părea să ascundă un zid și a clanței de bronz coclit nu am găsit nimic.
unii credeau că în spatele ei era ascunsă marea alții spuneau că ușa e în
permanență deschisă și doar frica noastră ne împiedică să intrăm.
de multe ori am dat târcoale ușii de multe ori
o singură dată am intrat
cel mai frumos loc de pe pământ
cel mai frumos loc de pe pământ între orele 8.00 și 16.00 este camera 306 de la
finanțe. (te imaginez funcționar public, o sinecură fără doar și poate, mutând cu
competență dosare dintr-un birou în altul. sau având în vedere anul în care scriu
ar trebui să te imaginez angajată într-o multinațională sau într-un ong care
militează pentru protecția mediului).
cel mai frumos loc de pe pământ la ora 18.00 este bulevardul aicuza unde faci
jogging pentru a te menține în formă sau pentru a da jos cele 5,731 de kg care
crezi că te fac nefericită.
cel mai frumos loc de pe pământ între orele 19.00 și 21.00 este, probabil, terasa
unde bei un cappuccino și unde hainele tale colorate atrag gâze și răsul tău
distrage atenția celorlalți clienți.
apoi după 21.00 cel mai frumos loc de pe pământ cu siguranță este apartamentul
tău (cumpărat cu ajutorul părinților sau poate prin prima casă) decorat minimalist
dar funcțional în care deznădăjduită apatică sau doar obosită sau de ce nu
binedispusă renunți la toate întâmplările de peste zi.
tablou
ca la un mare ospăț am pus masa. nu are rost să descriu ce mâncăruri ce băuturi
au fost aduse. lumea venea din toate părțile. se aduceau unii pe alții. vorbeau,
râdeau, era veselie mare. nu știu când a început muzica, dansul, toate se
amestecau între ele. se pierdea legea firii: înfloreau și se pârguiau merii. se
amestecau umbrele femeilor cu ale bărbaților. se tulbura și-ntr-o clipă se limpezea
apa din pântecele femeilor. de atâta voie bună se coborau îngerii de pe umerii
oamenilor pe care îi păzeau. numai ochii miresei plângeau/numai ochii miresei
plângeau
apoi cineva a sunat la poliție și au fugit toți care încotro.
bagatelă de vară
vai ce rușine să nu poți recunoaște bronzul perfect, de grecia, al vecinilor tăi! care
timp de 3 săptămâni încheiate la hotel de 4 stele/la all-inclusive/în thassos au stat
cu copiii lor cu părinții și socrii lor cu veri și verișoare cu nașii de cununie și de
botez.
dar de stat n-au stat degeaba. la pas au bătut frumoasa eladă când pe mare când
pe uscat și-au aflat locul binecuvântat unde-a călcat/unde-a scuipat perseu fiul lui
zeus ba au fotografiat și cupa din care cu voluptate a băut socrate cucută. acum
cu gurile lor pot zice cuvinte ca: sirtaki ouzo sau souflaki și cu multă evlavie pot
spune în greaca veche și nouă preasfintele epistole ale sfântului pavel ce în
numele domnului privește/ascultă/și iartă
epidemia de râs
așa începe. sunt convins. în timp ce trebăluiește prin casă făcând mâncare curat
sau îndreptând un raft sau două din nimic din senin pe câte un locuitor al orașului
îl podidește râsul și nu se mai oprește. se întinde pe jos. se chircește de râs. vin
vecinii auzind zgomote ciudate îl vede tăvălindu-se pe jos de râs ținându-se de
burtă. îi întreabă de ce râde și încep și ei să râdă. vin copiii de la școală sau soții
de la lucru îi văd pe cei doi-trei râzând în hohote cu lacrimi. știu că nu-i a bună dau
să spună ceva. dau să sune la 112 și râzând o molipsesc cu râsul lor în cascade
de hohoteli de hăhăieli de chițăituri și pe dispeceriță care amenință cu amenzi
usturătoare de-o să le pălească râsul și gurița netrebnicilor glumeți. și așa de la
un coleg la altul de la vecin la vecin de la prieten la prieten de la om la om se
umple orașul de o criză de râs cum nu s-a mai văzut transformând urbea cea plină
de șantiere într-un oraș vesel într-un oraș care nu doarme ci râde mereu.
