Ionuț Cheran s-a născut în 15 Mai 1986 la Sibiu. A publicat două cărți de povestiri fantastice sub pseudonimul Celestin Cheran. Este creatorul proiectului online Povești în șase cuvinte. A publicat proză scurtă în majoritatea revistelor din țară. În 2006 a fost desemnat câştigător al Concursului Naţional Studențesc de Creație Literară „Pavel Dan”, Ed. Marineasa, Timișoara. Este prezent cu o poveste în antologia „Ficţiuni reale”, Ed. Humanitas, 2013, un proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic Jr. În 2014 a câștigat concursul de debut organizat de Ed. Herg Benet. În 2015 i-a apărut cartea de povestiri „Memoriile Domnului Roșu”, iar în 2016 cea de-a doua carte de povestiri, „Pădurea lui Joaquin Phoenix”, nominalizată în 2017 la Premiile COLIN. În 2022 publică microromanul cu ilustrații originale (de Claudiu Doncuțiu) „Exerciții de haos” la Ed. Casa de pariuri literare.
- Dați-mi voie să mă prezint. Sunt Haos, un arici mișto de tot, dar, trebuie să recunosc, cu mulți draci pe piele. Asta e, nimeni nu-i perfect. Iar pe mine nu mă deranjează deloc să fiu vorbit pe la spate sau să fiu în dezavantaj cu fiecare ocazie care se ivește. Sunt cât se poate de imprevizibil și puțin comprehensibil. Îmi place să beau cocktailuri și să fumez tutun, să călătoresc în vise, să sar peste responsabilități, să pierd timpul degeaba, să fac glume proaste despre ființe deștepte, să flirtez cu necunoscutul, să pun muzică la chefurile la care nu sunt niciodată invitat, să sun lumea pentru angajare, deși nu lucrez nicăieri, să cad adânc în depresie, să fac schimb de insomnii și fobii. Uneori sunt ariciul nepotrivit la momentul potrivit precum un arici pogonici. Ce-l mai urăsc pe ariciul ăla. În fine. Să trecem mai departe.
- Era cât pe ce să-mi pierd Singurătatea. Ne-am mai certat noi de multe ori, dar nici chiar așa. Fiecare citea liniștit pe fotoliul său de răchită și, din senin, a sărit pe mine cu reproșurile. Habar n-am ce-o apucase, însă nu se mai oprea. Zici că înnebunise de tot. Am încercat să-mi țin cumpătul cât am putut de mult. Cred că stăpânirea de sine e cea mai importantă și, totodată, cea mai dificilă. Dar nu am suportat mult și i-am tras o palmă de i-au căzut amintirile plombate pe jos. Instant i-au dat lacrimile, s-a retras suspinând într-un colț și nu a vrut să-mi mai vorbească o lună de zile. Mi-am cerut scuze, m-am rugat de ea, i-am adus flori, cutii cu bomboane de ciocolată, sendvișuri toast, bijuterii handmade, rochii de mătase, portjartiere și corseturi, ochelari de soare și ochelari de vedere, tot felul de creme, parfumuri și săpunuri, bilete de teatru și scaune de cinema, fotografii nud, riffuri de chitară, halbe de bere, cești de cafea, cuburi de zahăr, pitici de grădină, cai de mare, buburuze mergând pe monocicluri, purici sărind de pe titirezi, până și viroze, ciroze și nevroze, nimic. Absolut nicio reacție. M-am deprimat. Până la urmă i-am spus că nu mai pot trăi fără ea și că o să mă sinucid. M-am suit pe scaun, mi-am pus ștreangul de gât și mi-am dat drumul în gol. M-a prins în brațe și m-a salvat. Orice numai să nu care cumva să scap de ea.
- Între timp mi-am cumpărat o motocicletă. Am cules-o pe Adara de pe drum la fel cum culegi un fruct copt din pom. Ne-am plimbat noaptea, căci suntem amândoi fotosensibili, dar am observat că pe ea o deranjează mai mult lumina decât pe mine. Uneori mă deranjează chiar și lumina care se răsfrânge de pe paginile astea în care-mi duc existența fictivă. Hoinăresc pe aici la liber, dar parcă aș vrea mai mult. Un gând de independență s-a strecurat în mintea mea de abstracțiune nostimă. Adara pare să fie mai puțin conștientă de existența ei fictivă. I-am spus de autor, însă nu pare să o prea intereseze. Îmi tot spune că are multă treabă. Când o întreb ce anume, nu știe să-mi spună. Are treabă ca să nu stea locului. Adevărul e că, decât să nu faci nimic, mai bine faci ceva, chiar și prostii. Adara are ambiție. Vrea să fie cea mai bună în ceea ce face – instalații de artă abstractă în galeriile de sub pământ. Instalațiile sunt realizate din diverse lucruri, de la frunze până la cranii, de la flori până la monede. Instalațiile ei sunt legate prin propriul scuipat. Mi-a arătat pe Instagram câteva poze. Are talent. I-am spus că am să o ajut să le vândă. De bucurie mi-a tras un pumn în mandibulă și m-a mușcat de un picior. M-a luat prin surprindere acest mod brutal de a-și arăta afecțiunea, dar, imediat după, am izbucnit în râs amândoi. E mortală! Sper totuși să nu mă înjunghie în somn. Oare pot muri în carte?
![[CRITIC GUEST] Ionuț Cheran: „Exerciții de haos”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/01/4-scaled.webp)
- Stăm în bârlog ca-ntr-un cearcăn protector. Ne sărutăm orbește căutându-ne trupurile într-un haos de dorințe. Singurătatea mea se uită la noi cu scârbă. Știu că e geloasă pe Adara și că ar vrea să o pedepsească. Însă cât timp sunt și eu în bârlog nu îndrăznește să o atace. De ceva timp nu ne mai spunem mare lucru unul celuilalt. Ea face integrame și rebusuri, dar ne pândește încontinuu cu coada ochiului. Are momente în care își toarnă, de nervi, cenușă în cap. Noaptea se trezește ca să astupe tunelurile săpate de Adara cu propriile ei excremente. Scoatem afară excrementele fără să-i reproșăm nimic. Presimt că nu o să mai reziste mult timp și că va face ceva disperat, după cum îi stă în fire. S-ar putea să pună la cale un plan diabolic. Va trebui să fiu foarte atent la ea. Mi-e frică de ea.
![[CRITIC GUEST] Ionuț Cheran: „Exerciții de haos”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/01/3-scaled.webp)
- Am mâncat ca spartul limacși și omizi toată ziua, ca după aceea să mă umflu. Pluteam ca un balon prin bârlog, aveam amețeli și mi-era greață. Singurătățile mureau de râs aruncând după mine cu avioane de hârtie. Adara le-a ținut isonul, dar, în cele din urmă, i s-a făcut milă de mine și mi-a smuls o țeapă din spate cu care m-a înțepat în stomac. Imediat m-am dezumflat, am vomitat și am adormit. Ce simplă e viața uneori.
Ilustrațiile sunt realizate de Claudiu Doncuțiu.
