M-am născut în zodia unui Capricorn nu prea zâmbăreț cu mine, la 29 decembrie 1956, în comuna Celaru, jud. Dolj. Apoi, ca pe un glob-trotter precoce, soarta m-a purtat, de la 4 ani, prin lume: Școala Generală și Liceul le-am făcut în Valea Jiului (la Vulcan și Lupeni), Facultatea de Litere, specialitatea română-franceză la Universitatea din București, promoția 1980, am revenit în Valea Jiului, în învățământ, cadru didactic, unde 10 ani am predat limba română în Vulcan. Din 1990, am ajuns în Banat, în Timișoara, unde nu știu cât m-au asimilat cei din jur, dar eu mă simt foarte bine aici, ca peștele în apă.
Aici mi-am început cariera literară: debutul editorial în 1997, cu volumul de versuri En Gros & en detail: cioburi de jurnal, Ed. Eubeea; a urmat un volum de proză scurtă, Aşteptările slăbănogilor, Ed. Eubeea, 2002. M-a cam furat peisajul apoi, cu cronici literare, eseuri, interviuri, în următoarele cinci volume: Seducţii literare: [cronici literare, eseuri, interviuri], Ed. Eubeea, 2005; Lecturi la fileu: cronici de întâmpinare din Vestul Apropiat, Ed. Eubeea, 2007; Sesiune de autografe:[cronici literare, interviuri], Bucureşti: Ed. Palimpsest, 2010; Prezent continuu: eseuri şi cronici literare, Ed. Eubeea, 2011; Cu afecţiune cronică: cronici şi eseuri literare, Focşani: Ed. Pallas Athena, 2015.
Am revenit la proză și poezie, cu volumul de proză mai fistichie, Reciclare la cubul Rubik: prozoeseme şi alte farafastâcuri, Eubeea, 2014 (Premiul „Cartea de proză a anului 2014”, la Festivalul de Creaţie literară „Avangarda XXII” Bacău, 2015) și volumul de versuri În sertarul umbrei, București, Editura SemnE, 2020. Cel mai recent volum este în afara vreunui tipar, Sămânța de vorbă: cuibul unor expresii românești, Ed. David Press Print, 2023, o formulă proprie de prezentare a unor informații lingvistice, într-o formă accesibilă publicului larg, de prozo-eseuri, uneori cu tentă jucăușă.
Jocul de-a v-ați ascunselea
nu l-am inventat eu,
dragul meu,
ci Adam și Eva când,
ținându-se de mână,
s-au ascuns de Dumnezeu.
De ce să măsluim regulile jocului?!
Deşi încolăciţi șerpește
unul pe trunchiul celuilalt,
poetizând flori de tei,
tot nu ştim iubirea
mai mult ca ei,
cum unu și cu unu
nu mai fac Unu,
ci mereu mai întâi trei…
Stop- cadrul matinal
pseudo -parodie pe vechile -nnoptări
orele H ale dimineții…
mi-e încă somn de mine,
holograma din visele de la computerul nopții
dacă Freud ar fi avut un laptop
aș fi știut pesemne ceva mai devreme
și mai multe despre virusul Michelangelo;
rătăcesc în tranziție,
undeva prin anexele baie, bucătărie, balcon,
bicarbonat de sodiu cu „tooth paste”
peste gingii sângerânde,
gimnastică aerobică pe „Ciuleandra”,
mic dejun frugal la pachet prin curierat,
și un ultim cocor rămas în stație,
ca o ipotenuză
pierdută de unghiul drept,
cu zborul
într-un desen de cuib
incredibil frânt în două silabe.
Întoarcerea cocorilor?!
vânat bun acum
când unul altuia
cerurile le smulgem
cu dinți de păsări
scăpate din colivie.
Cercuri galbene la tâmpla zilei
și ochiul în mijloc,
acul gramofonului
în cercuri tot mai mici,
ne înfrânge
în mijlocul discului
un punct
licurici
Cu ochi alienați
copacii printre blocuri
trăindu-și emigrarea;
Noi,
stingheri și tragici,
în rană de pădure.
Ne căutăm umbre de mahala
printre indicatoarele spre centru,
izbindu-ne de colțuri indecente de lună,
când dragostea se face pe orbecăite,
ca între două pete de pedeapsă,
iar licuricii cumpără lampadare .
Șiretul șoselei îl trag
prin găurile unui bocanc de soldat,
să urmez silnic linia asfaltului
mi s-au destrămat tălpile
pedeapsă
că m-am înrourat
în macii grâului nesecerat,
doar pământul poare fi desculț
și pentru iarbă
și pentru piatră.
După ce Cain
l-a ucis pe Abel,
Dumnezeu l-a întrebat: „Unde e Abel?”
iar el,
mestecând chewing gum, a spus:
„Eu trebuie să-l păzesc?”
iar Dumnezeu s-a întors și a zis:
„Să nu vă atingeți de Cain!”;
avea nevoie de noi,
urmașii lui Cain,
ca pedeapsă pentru fratricid,
pecetluită în sângele nostru,
roșu de vina
de la începutul de lume,
căci niciun păcat
nu rămâne nepedepsit,
scrie la catastif,
iar păcatul nu e al vostru,
ci al urmașilor urmașilor voștri…
S-a oprit curentul electric
și nu știu
nici să schimb o siguranță –
cărțile și greierii
nu m-au învățat decât
cum se dă la rindea
o noapte.
Calculatorul
s-a închis deodată,
ca cerul pentru cel orbit de lumină,
un virus a șters și pagina de facebook,
cum valurile șterg te iubesc scris pe plajă;
a rămas doar singurătatea alături,
o gaură neagră
în care eu însămi mi-am agățat
„de bună voie și nesilită de nimeni”
sufletul – singura rufă pusă la uscat.
Să fiu grăunte pentru păsări
și doar după ce m-au învățat zborul
și mi-au arătat
nebunatica amețeală a înălțimilor
să mă lase un bob zăbavă pe pământ
să mă odihnesc de ceilalți
să zâmbesc în soare
și abia apoi
moartea mea
să devină
compost pentru plante.
- Citește mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
