[CRITIC GUEST] Monica Rodica Iacob: „Ușa din inimă”

m r iacob
Distribuie:

Poetă. Pseudonim al Rodicăi Monica Weichelt. S-a născut la 11 ianuarie 1956, în Arad. A debutat în revista literară „Familia” din Oradea cu poezia „Horea” în 1983. Debut editorial cu volumul Alpha ’87, la Editura Dacia din Cluj. Colaborează la revistele literare: „Luceafărul”, „Steaua”, „Orizont”, „România literară”, „Vatra”, „Familia”, „Poesis”, „Arca”, „Ramuri” etc. A primit premii ale Uniunii Scriitorilor, filiala Arad: în 2007 pentru volumul Acvariul cu păsări, editura Mirador; în 2011 pentru Mireasa colorată, editura Mirador; în 2016 i se acordă premiul Opera Omnia pentru întreaga activitate. Premii ale revistelor literare: „Familia”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Poesis”, „Orizont”; premiul „Lucian Blaga”, „Nichita Stănescu” etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 2008.

Monica Rodica Iacob este poate cea mai discretă poetă din cercul restrâns al scriitorilor arădeni, o apariție mereu timidă în spațiul public, dar nelipsită la evenimentele literare locale. A avut parte de o critică de întâmpinare generoasă din partea unor nume serioase precum Mircea Mihăieș, Petru M. Haș sau Gheorghe Mocuța. Încă de la debut, formula sa poetică a fost una a emoției, a trăirii puternice, a vibrației intense, a limitei existenței. Vocea interioară care îi străbate toate volumele publicate este una a crizei și a supraviețuirii. Nu face paradă, nu se lamentează, își trăiește tumultuoasa viață interioară cu demnitatea poetului în fața plutonului de execuție.


Ușa din inimă

Lumina doarme

deschide ușor ușa din inimă:

acolo doarme o fetiţă

cu braţele încolăcite

peste gândurile înmugurite.

Faceţi liniște să nu o treziţi

ea visează

învelită într-o mantie de mătase roșie

mai alunecoasă decât lumina.


Timpul, acest animal flămând

Trecutul e sigur

Viitorul devine prezent

Într-o cutie din hol:

prudenţa alături de alte dorinţe stau încuiate

cupru-argint-aur-cristal

totul e ferecat

Doar culorile revărsate ireversibil peste lemn, peste pânze

peste ecoul lui Picasso: „La tinereţe am învăţat să pictez ca un

adult iar la bătrâneţe ca un copil…”

Timpul, acest animal flămând nimicește prin sfidare mută

Doar lebăda înainte de a muri cântă.

De aceea este bine ca inima să nu rămână în urmă

ca o greșeală umană cu pielea tăbăcită peste zgârie nori.

Pământul înfășurat în mantia albastră

smerit ne privește ca pe niște instrumente ale divinităţii

Și totuși îi simt respiraţia pe gât ca niște așchii înţepătoare

mai ales noaptea

când singurătatea sparge timpanele cu un urlet prelung

Iar timpul și spaţiul curg peste memorie.


Eros Ramazzotti în claustrofobia mea

Băgată într-un tub metalic

alunec înăuntru ca într-un mormânt,

această senzaţie cumplită de prăbușire

a pământului greu, lipicios, încleiat

Pentru ca ei să vadă prin ochiul optic

ce naiba mai e cu tine,

Ținând în mână dispozitivul de expulzare

dacă claustrofobia cedează în lupta cu ea însăși,

degetul mare delicat lângă trăgător

pe lângă corpul alungit, subţiat,

pe urechi niște căști din care curge muzica lui Eros Ramazzotti.

E OK! Am să mă rog lui Dumnezeu

cu degetul mare pe trăgaci,

Celule, celule

Ieșire din propria imagine pe care o vezi

cu ochii ţinuţi strâns închiși,

 

strângi pleoapele să nu răzbească frica

și te rogi să se termine curând

Te autosugestionezi și reziști cu muzica lui Eros Ramazzotti

în tub,

Pentru ca experienţa să nu se mai repete curând…


Traduceri literare

Ne-am dat întâlnire într-o zi de duminică

în faţa bisericii,

Mi-ai adus traducerile proaspete

Aveai o rochiţă roșie ca sângele

și o pălărie albă cu panglică roz,

Eu o ie albă ca hârtia

Te așteptam emoţionată.

Mi-ai spus că poeziile sună muzical traduse

și ţi-au plăcut foarte mult.

Soarele ne copleșea călduros în faţa locașului de cult

Noi, două mioriţe, pășteam literatură bilingvă

într-o duminică din luna august.


Crisalida

Ea avea gânduri de pasăre

Rochia ei de mireasă

Zbura odată cu moliile,

Doar umerii ei goi

mai păstrau urma atingerii lui,

în timp ce poezia

se străduia din răsputeri

să se nască din văzduh,

își spuse în gând:

– Ce rost are să mai depănăm amintiri…?

dacă ne metamorfozăm

în aripi de fluturi

sau chiar în funigei.


Surpriză de familie

M-am trezit cu văru’ din State la ușă

a intrat și am stat la taclale ore întregi despre familie

Fotografia sepia în care eram 13

acum arată mai puţin decât degetele de la o mână

așa că, după această tristă și amănunţită analiză

am hotărât să ne vedem a doua zi la un restaurant din oraș,

A treia zi am plecat să căutăm o casă de vacanţă pe Valea

Cladovei

A patra zi văru’ a plecat în State.

 

Istoria familiei

O voi scrie mai târziu!

Acum arată precum o casă în paragină

Înconjurată de un zid de sticlă fisurat.


Posibil portret

Timpul definește fătul din pântec

chiar dacă frica paralizează

alteori trezește ambiţii

Acolo în adânc

parcă am fi într-o vacanţă continuă

în drumul spre definire,

Cerneala ochilor

Pictaţi de artistul care trăiește clipa

spunând: “cea mai frumoasă femeie se cunoaște după ochi”

Mama după naștere spune:

acum sunt istovită

închid ochii puţin

pictează pictore, străfulgerarea fericirii

nașterii unui copil!


Urme…

Dragostea a rămas întipărită în carnea mea,

poate de aceea sunt privită cu insistenţă când pășesc pe

străzile orașului

poate las în urmă dâre de iubire ce miros asemeni trupului

meu sau al lui

chiar dacă mai șchiopătez pe la colţuri

Oriunde m-aș întoarce nu scap de priviri

chiar dacă îmi șterg carnea trupului

în fiecare dimineaţă cu un prosop aspru.

Ceea ce ei nu văd este boala:

o dâră invizibilă în urma mea

ce se scurge în caldarâm,

Se scurg cuvintele de pe trupul meu

precum tencuiala scorojită

fărâmă cu fărâmă

încât rămân cu pielea roșie: carne vie

dezgolită de poezie –

Tocmai de aceea mi-am cumpărat o ie de culoarea pielii,

Să trec neobservată!

Alta roșie, ca sângele porcului după tăiere

Și ultima albă, pentru ocazii și penumbre…

Astfel poate voi lăsa în urma mea stări

Și voi putea trece neobservată,

Silenţios.


Cea mai frumoasă poezie

Cea mai frumoasă poezie se răscolea în mine

Cea mai frumoasă poezie se amesteca în mine

Cea mai frumoasă poezie creștea în mine

Cea mai frumoasă poezie urma să se nască din mine

de aceea aveam mare grijă, chiar exagerată

Cea mai mare poezie s-a născut din mine

E cea mai minunată poezie pe care am scris-o vreodată.

 

Inspir și respir poezie

prin fiul meu, omul

Acesta pare un clișeu

Dar viaţa mea a devenit cea mai preţioasă poezie

pe care Dumnezeu a scris-o vreodată,

Cea mai vie poezie, făcându-mă mamă.


Citește și:


 

 

Categorie: [CRITIC GUEST]
Etichete: CRITIC GUEST, Monica-Rodica Iacob, poetă, poezie, Rodica Monica Weichelt
Distribuie:
Articolul anterior
Aradul găzduiește un concert internațional la Sinagoga Neologă: soprana Eszter Ádám și chitaristul Juan Pablo Esmok Lew vor susține un recital de excepție pe 28 mai
Articolul următor
Curtea Constituțională a României a respins cererea formulată de George Simion de anulare a celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Din aceeași categorie

georgescu

Blestem suveranist

Un rezumat stilizat, cu un zâmbet încă îngăduitor, al înjurăturilor și amenințărilor, primite de la frații suveraniști. Blestem suveranist Te spurc biet globalist iobag Să bei cafea de Babadag Și…