Poetă. Pseudonim al Rodicăi Monica Weichelt. S-a născut la 11 ianuarie 1956, în Arad. A debutat în revista literară „Familia” din Oradea cu poezia „Horea” în 1983. Debut editorial cu volumul Alpha ’87, la Editura Dacia din Cluj. Colaborează la revistele literare: „Luceafărul”, „Steaua”, „Orizont”, „România literară”, „Vatra”, „Familia”, „Poesis”, „Arca”, „Ramuri” etc. A primit premii ale Uniunii Scriitorilor, filiala Arad: în 2007 pentru volumul Acvariul cu păsări, editura Mirador; în 2011 pentru Mireasa colorată, editura Mirador; în 2016 i se acordă premiul Opera Omnia pentru întreaga activitate. Premii ale revistelor literare: „Familia”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Poesis”, „Orizont”; premiul „Lucian Blaga”, „Nichita Stănescu” etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din 2008.
Monica Rodica Iacob este poate cea mai discretă poetă din cercul restrâns al scriitorilor arădeni, o apariție mereu timidă în spațiul public, dar nelipsită la evenimentele literare locale. A avut parte de o critică de întâmpinare generoasă din partea unor nume serioase precum Mircea Mihăieș, Petru M. Haș sau Gheorghe Mocuța. Încă de la debut, formula sa poetică a fost una a emoției, a trăirii puternice, a vibrației intense, a limitei existenței. Vocea interioară care îi străbate toate volumele publicate este una a crizei și a supraviețuirii. Nu face paradă, nu se lamentează, își trăiește tumultuoasa viață interioară cu demnitatea poetului în fața plutonului de execuție.
Ușa din inimă
Lumina doarme
deschide ușor ușa din inimă:
acolo doarme o fetiţă
cu braţele încolăcite
peste gândurile înmugurite.
Faceţi liniște să nu o treziţi
ea visează
învelită într-o mantie de mătase roșie
mai alunecoasă decât lumina.
Timpul, acest animal flămând
Trecutul e sigur
Viitorul devine prezent
Într-o cutie din hol:
prudenţa alături de alte dorinţe stau încuiate
cupru-argint-aur-cristal
totul e ferecat
Doar culorile revărsate ireversibil peste lemn, peste pânze
peste ecoul lui Picasso: „La tinereţe am învăţat să pictez ca un
adult iar la bătrâneţe ca un copil…”
Timpul, acest animal flămând nimicește prin sfidare mută
Doar lebăda înainte de a muri cântă.
De aceea este bine ca inima să nu rămână în urmă
ca o greșeală umană cu pielea tăbăcită peste zgârie nori.
Pământul înfășurat în mantia albastră
smerit ne privește ca pe niște instrumente ale divinităţii
Și totuși îi simt respiraţia pe gât ca niște așchii înţepătoare
mai ales noaptea
când singurătatea sparge timpanele cu un urlet prelung
Iar timpul și spaţiul curg peste memorie.
Eros Ramazzotti în claustrofobia mea
Băgată într-un tub metalic
alunec înăuntru ca într-un mormânt,
această senzaţie cumplită de prăbușire
a pământului greu, lipicios, încleiat
Pentru ca ei să vadă prin ochiul optic
ce naiba mai e cu tine,
Ținând în mână dispozitivul de expulzare
dacă claustrofobia cedează în lupta cu ea însăși,
degetul mare delicat lângă trăgător
pe lângă corpul alungit, subţiat,
pe urechi niște căști din care curge muzica lui Eros Ramazzotti.
E OK! Am să mă rog lui Dumnezeu
cu degetul mare pe trăgaci,
Celule, celule
Ieșire din propria imagine pe care o vezi
cu ochii ţinuţi strâns închiși,
strângi pleoapele să nu răzbească frica
și te rogi să se termine curând
Te autosugestionezi și reziști cu muzica lui Eros Ramazzotti
în tub,
Pentru ca experienţa să nu se mai repete curând…
Traduceri literare
Ne-am dat întâlnire într-o zi de duminică
în faţa bisericii,
Mi-ai adus traducerile proaspete
Aveai o rochiţă roșie ca sângele
și o pălărie albă cu panglică roz,
Eu o ie albă ca hârtia
Te așteptam emoţionată.
Mi-ai spus că poeziile sună muzical traduse
și ţi-au plăcut foarte mult.
Soarele ne copleșea călduros în faţa locașului de cult
Noi, două mioriţe, pășteam literatură bilingvă
într-o duminică din luna august.
Crisalida
Ea avea gânduri de pasăre
Rochia ei de mireasă
Zbura odată cu moliile,
Doar umerii ei goi
mai păstrau urma atingerii lui,
în timp ce poezia
se străduia din răsputeri
să se nască din văzduh,
își spuse în gând:
– Ce rost are să mai depănăm amintiri…?
dacă ne metamorfozăm
în aripi de fluturi
sau chiar în funigei.
Surpriză de familie
M-am trezit cu văru’ din State la ușă
a intrat și am stat la taclale ore întregi despre familie
Fotografia sepia în care eram 13
acum arată mai puţin decât degetele de la o mână
așa că, după această tristă și amănunţită analiză
am hotărât să ne vedem a doua zi la un restaurant din oraș,
A treia zi am plecat să căutăm o casă de vacanţă pe Valea
Cladovei
A patra zi văru’ a plecat în State.
Istoria familiei
O voi scrie mai târziu!
Acum arată precum o casă în paragină
Înconjurată de un zid de sticlă fisurat.
Posibil portret
Timpul definește fătul din pântec
chiar dacă frica paralizează
alteori trezește ambiţii
Acolo în adânc
parcă am fi într-o vacanţă continuă
în drumul spre definire,
Cerneala ochilor
Pictaţi de artistul care trăiește clipa
spunând: “cea mai frumoasă femeie se cunoaște după ochi”
Mama după naștere spune:
acum sunt istovită
închid ochii puţin
pictează pictore, străfulgerarea fericirii
nașterii unui copil!
Urme…
Dragostea a rămas întipărită în carnea mea,
poate de aceea sunt privită cu insistenţă când pășesc pe
străzile orașului
poate las în urmă dâre de iubire ce miros asemeni trupului
meu sau al lui
chiar dacă mai șchiopătez pe la colţuri
Oriunde m-aș întoarce nu scap de priviri
chiar dacă îmi șterg carnea trupului
în fiecare dimineaţă cu un prosop aspru.
Ceea ce ei nu văd este boala:
o dâră invizibilă în urma mea
ce se scurge în caldarâm,
Se scurg cuvintele de pe trupul meu
precum tencuiala scorojită
fărâmă cu fărâmă
încât rămân cu pielea roșie: carne vie
dezgolită de poezie –
Tocmai de aceea mi-am cumpărat o ie de culoarea pielii,
Să trec neobservată!
Alta roșie, ca sângele porcului după tăiere
Și ultima albă, pentru ocazii și penumbre…
Astfel poate voi lăsa în urma mea stări
Și voi putea trece neobservată,
Silenţios.
Cea mai frumoasă poezie
Cea mai frumoasă poezie se răscolea în mine
Cea mai frumoasă poezie se amesteca în mine
Cea mai frumoasă poezie creștea în mine
Cea mai frumoasă poezie urma să se nască din mine
de aceea aveam mare grijă, chiar exagerată
Cea mai mare poezie s-a născut din mine
E cea mai minunată poezie pe care am scris-o vreodată.
Inspir și respir poezie
prin fiul meu, omul
Acesta pare un clișeu
Dar viaţa mea a devenit cea mai preţioasă poezie
pe care Dumnezeu a scris-o vreodată,
Cea mai vie poezie, făcându-mă mamă.
Citește și:
