Mircea Pora s-a născut la 4 iunie 1944, în comuna Topolovățul-Mare (Timiș). După încheierea cursurilor liceale, în București, a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (1970). Debutează publicistic cu proză scurtă în revista „Orizont” (1983). Debutul editorial are loc în 1985, în volumul colectiv Drumul cel mare (Ed. Facla), în care publică proza „Biblioteca Antiqua”. A publicat, de atunci, peste 10 volume de proză scurtă și publicistică. Colaborează la revistele „Orizont”, „Vatra”, „Helion”, „Forum studențesc”, „Aradul literar”, „Tribuna” ș.a. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
PIȚU BACSI
Deceniul al șaptelea al secolului trecut, partea de început. Îmi începusem studenția și din nefericire o făcusem cu stângul. Mă dusesem prin intermediul unui examen de admitere, la facultatea de biologie. Trei ani din viață i-am pierdut acolo, doi la Cluj și unul la București. Când scriu aceste aduceri-aminte, am peste optzeci de ani. Când eram însă prins în menghine, n-a fost deloc așa. Cum arăta Clujul pe atunci? Era un oraș destul de mare pentru România, dar socialist. Mașini puține, aproape deloc străine, milițieni mulți, mulți de tot, informatori în civil tot mulți sau mulți de tot, prăvălii modeste, neprimitoare. Responsabili mulți cu tot felul de activități, dar nici unul nu-și făcea cum trebuie datoria. Restaurantele pline cu studenți care aveau însă chipuri și comportamente vulgare. Se vedea ușor din ce familii proveneau. Totul, dar absolut totul, dragule cititor, era supravegheat de indivizi fără uniforme, desigur, de ei… Toate manifestările publice era neapărat nevoie să aibă și o componentă patriotică. Glumele, în replică, erau pe măsură. Doamnelor și domnilor, eram tineri pe atunci dar atmosfera, sufocantă. În aceste condiții foarte sumar menționate am luat contact, l-am cunoscut pe Pițu bacsi. Ca naționalitate era maghiar dar nu-ți dădeai seama imediat. Vorbea românește fără accent. Prin ce era important Pițu bacsi pentru studenții atâtor facultăți? Răspundea de pe poziție de șef de tot baschetul Universității Babeș-Bolyai. Putea fi găsit la sala de baschet a Universității ce-și avea sediul la facultatea de chimie. Așa erau aranjate lucrurile. Fusese în tinerețe Pițu bacsi un baschetbalist de rasă? Nu cred. Se remarcase cumva în alte ramuri sportive?… Nici asta nu cred. Atunci, întrebare, cum ajunsese pe un scaun atât de înalt?… Mister, greu de răspuns la această întrebare. Vreo pilă, proptă poate de familie, un concurs de împrejurări favorabile să-l fi plasat acolo?… Pițu bacsi era plin de avânt dar din inițiativele lui nu ieșea niciodată nimic. Avea un birou și plimba niște dosare. Avea o geantă, pălărie, era chiar prestant, dar din ce organiza, repet, nu ieșea niciodată nimic. Nu erau mingi suficiente, nu erau arbitri, oficiul făcându-l tot felul de neaveniți, se iscau certuri pe alcătuirea echipelor, se ajungea chiar la încăierări. De fapt, în sala de sport, Pițu bacsi patrona un haos, un infern. Altfel, era un om bun și săritor. Nu se enerva decât foarte rar, în fond poate nici nu-i păsa prea mult de tărăboiul cel conducea. Era amabil și promitea tuturor marea cu sarea. S-a dus Pițu bacsi, s-au dus și anii lui. Ani de supraveghere dar și de multiple distracții. Multe din neglijență, din dezinteres…
RUGA
Primul an de-nvăţământ l-am consumat la Ohaba-Română. Satul era atât de izolat şi de presat de păduri încât acolo s-ar fi putut turna, ca-ntr-un mare şi impecabil studio, filme poliţiste, de groază, de pustiu sufletesc, de regenerare morală prin singurătate. După un liceu la Bucureşti şi o facultate la Cluj, plonjonul în Ohaba-Română putea fi echivalat cu o întoarcere în timp, situată, fără exagerare, pe undeva prin perioada fanariotă. Satul nu avea curent electric, biserică, telefon, poştă, primărie, nu avea – imaginaţi-vă – nici măcar un miliţian. (Suntem în anul Domnului 1970). Casele erau împrăştiate ca boabele de grâu aruncate la găini, fără nici o regulă, fără nici un sistem. Ca să ajungi dintr-o parte în alta a localităţii trebuia să traversezi grădini, să treci prin garduri, să survolezi gropi şi şanţuri, bineînţeles, tot timpul cu atenţia încordată de-a nu fi înşfăcat prin surprindere de numeroşii dulăi aflaţi în libertate. Primăvara şi vara, dacă aveai un grăunte de poeticitate-n tine, sesizai frumuseţea pădurilor, dar toamna şi iarna fiecare colţişor al aşezării avea ceva dramatic în sine, din cauza marilor noroaie care stăpâneau peste tot. Te puteai atunci crede, la o adică, într-un mic sat rusesc de pe vremea lui „otecestvenîe vainî”… Rege al şcolii din Ohaba era, fireşte, directorul, profesor de matematică, talie longilină, care, în anul cât am fost colegi, în afara ziarului „Sportul” nu citea absolut nimic. Urmam în ierarhie, cu grade egale, eu, cel ce scriu aceste rânduri, menit a lumina pe copiii locului într-ale istoriei şi geografiei, şi Titi Gheorghieş, ce „propunea” româna. Plutonul purtătorilor de cataloage îl închideau două-nvăţătoare, surorile Bătrâna, care, totuşi, n-au îmbătrânit în Ohaba, şi două absolvente de liceu ce se jucau în faţa elevilor de-a fizica, biologia şi chimia. Peste întreaga comunitate didactică plutea plictiseala. Duminica veneau pe la şcoală tractoriştii cu sticlele lor de ţuică, iar în cursul săptămânii pădurarii, cu cizme, puşti şi alte sticle de ţuică. Eu, uneori, când se-nsera, ieşeam în curte şi mă uitam la lună. Îmi spuneam… „Bulgărul ăsta galben, aşa cum îl văd eu de aici, din pustietatea asta, îl văd şi cei din Paris sau din San-Francisco, în agitaţia lor”… Şi mă simţeam mai uşor, întâlnindu-mă imaginar pe suprafaţa lunii cu toată planeta…
Într-o zi de sâmbătă după-amiaza – era deja un octombrie destul de târziu – Titi Gheorghieş m-a anunţat că se duce la rugă, la Dobreşti, un sat învecinat Ohabei. N-a aşteptat, fireşte, aprobările mele, ci a trecut rapid la „toaletare”, căci camionul în capota căruia urma să se urce alături de alţi „rugaci” localnici trebuia să vină nu peste multă vreme. Şi-a luat, deci, colegul meu o cămaşă albă cu cravată şi un costum cumpărat pe rate, culoarea oului de raţă, compus, după cum era şi normal, din pantaloni, vestă, veston. În picioare, o pereche de pantofi maro, nou-nouţi. Şi dus a fost… Rămas singur, m-am retras în cămăruţa ce-o ocupam la şcoală şi m-am pus pe citit. Lectura a mers o vreme, dar când a căzut întunericul şi-au început şoarecii activitatea… Nesuportând prezenţa rozătoarelor în imediata-mi apropiere, am lăsat cartea de-o parte şi am trecut la montarea celor trei-patru curse pe care le aveam în „dotare”. Pe urmă am stins lumina cu gândul de a adormi. Ceea ce s-a petrecut între orele 22 şi 3 dimineaţa n-aş mai putea reconstitui, cert e că pe la patru uşa camerei s-a deschis brusc şi în cadrul ei a apărut Titi. Aproape c-a strigat: „Aprinde lampa să mă vezi”! Şi de ce-am văzut m-am îngrozit. Omul era plin de noroi, de la umeri până la tălpi, fără cravată şi fără un pantof în picioare. Parcă venea dintr-o tranşee bine plouată, de pe undeva de la Verdun. „Haide, povesteşte”, zic. Istorisirea s-a făcut, cu accente de umor involuntar, în manieră spartană, fără cuvinte în plus. „M-ai văzut când am plecat cu camionul. Am ajuns într-o oră. Pe la 8 (20), afară, în faţa magazinului, jocul a început. Pe la 10 (22), şoferul nostru era deja beat. Nu era încă 11 (23), când a început să plouă. Haide, deci, cu distracţia în cămin. Pe la miezul nopţii, muzicanţii knockout. Doar unul mai cânta din când în când. Pe la două m-am hotărât să plec. Am luat, normal, scurtătura. De plouat, ploua, dar nu prea tare. Am coborât eu cam un kilometru şi, dintr-o dată, ploaia s-a dezlănţuit. Să te ferească Ăl-de-Sus, bătrâne, de noapte, hârtoape, spini, scaieţi, gropi, noroi… Un minut eram pe spate, un minut pe burtă, mi-am pierdut pantoful drept, prin nişte scaieţi, cravata, bat-o Dumnezeu de rugă, nici acum nu cred că sunt aici”…
Cam după o jumătate de oră, domnul profesor s-a mai liniştit. Jos costumul „ou de raţă”, repede un trening, alţi pantofi şi, pentru revigorare, un păhărel de ţuică. Pe urmă o cafea, amintiri din liceu, din facultate, din armată, câteva poveşti de iubire aproape uitate. Când am ieşit în curte, în aerul curat, pe cer se întindea lumina unei dimineţi bătute parcă în cuie de argint…
SĂTEANUL LA ORAȘ. GHID
Să fim în clar cu un lucru, ești de la sat. Asta presupune noroaie, câini vagabonzi, garduri sparte, lipsă, o singură prăvălie, maximum două, gară, da sau nu. Te duci la oraș, să zicem că totuși cu trenul, îl ai. Vrei să faci cumpărături de Sărbători. Te îmbraci mai altfel, să arăți cât de cât a domn, atenție aici la pantofi, Doamne Feri, cizme sau bocanci, iei cu tine o sacoșă, Doamne Feri iară, o traistă sau vreun sac. Pe tren comportament civilizat. Nu mănânci nimic și dacă totuși, da, grijă la închisul gurii și la bucăți. Mici, mărunțele, nu hălci, bolovani. Și nimic mirositor, ceapă, usturoi, chiar cârnați. Deci nici un damf. Băuturi, nici vorbă, apă, doar atât. Saluți la intrarea în compartiment dar nu mai mult. Cum caști gura poți spune o prostie și gata ești. Istorică, geografică, politică, nu mai vorbesc filozofică. Și, nu uita, poți avea ca și compagnoni domni învățați. Taci și te uiți undeva, într-o direcție dată. Și trenul merge, timpul trece. La coborâre, acum, Feri Doamne, nu te-nghesui, nu împingi ca la camioane să pornească, nu dai iară, ghionturi. Dacă e vreo Doamnă cu geamantanul, nu stai ca prostul, ci ajuți. Te-am văzut, ai putere. În tramvai, căci el urmează, discreție, pierzi unul, vine altul, iară, nu împingi, nu calci pe picioare. Și dacă te-ai așezat pe-un loc, când vezi mai ales o cucoană în picioare, sari ca ars, cedezi. Ai ajuns în oraș, noi suntem cu tine, în zona de centru unde e forfotă, sunt prăvălii. Tu ești de la sat unde toate astea nu există. Prin urmare n-o să intri în cofetării, oglinzi, fotolii, prăjiturile tale nu le găsești acolo, plus e o lume care știe ce să ceară, cum să ceară, la restaurantele bune iarăși, nu, s-ar putea să nici nu te servească ăia, în magazinele fine iarăși n-ai ce să cauți, și-ar mai fi, căci nici acolo n-ai ce să cauți, agențiile de bilete pentru teatru, operă, concerte. Și astea, spectacolele vreau să zic, sunt și seara, când tu ești acasă în ciorapi și, poate, și sub dună. Am uitat, la interdicții, frizeriile. Te duci la oamenii ăia cu o claie și-un bărboi, că le și rupi instrumentele. Unde ai putea, totuși, să mergi? La piață, e largă, îmbulzeală, se dau coate, e deschisă de la șase dimineața. Apoi, de acolo la vreo bodegă, o găsești, e lângă piață, să iei o cinzeacă, ceva să te liniștească. Cu mâncatul o rezolvi de pe la tarabe, cumperi între timp ce cumperi și rapid la tren. Pe la două, două și ceva să fii în gară, să n-ai surprize. Dragul nostru cu câteva adausuri, încheiem… Când vorbești ai de grijă să nu scuipi, dinții mai curați, spală-i la plecare, spune cuvintele clar să priceapă cine te întreabă, nu te lăuda cu nimic, asta se numește Rezervă, nu spune că nu știu pe unde ai fost. Și cu primul tren acasă, ai nevastă, cucuruz de strâns, scroafa are purcei, vaca stă să fete. Ș-apoi, ai târguit ce-o trăbuit, nu mai ce face în oraș…
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Cristina Boncea: „Desculță pe marginea acoperișului”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
1 comentariu. Leave new
știu textele f.semnifi
cative pt.epoca.,umor trist nostalgie.coborare în țimp…cum o fi fii nd a cuma pe acolo .? te du și vezi…și mai scrie cât poți…