Profitând de eclipsa totală de lună şi cu largul concurs al democraţilor pitiţi prin posturile cheie ale statului, preşedintele tuturor românilor a pornit războiul sfânt cu corupţia, votul, justiţia, maşinile franţuzeşti, incompetenţa, parlamentarii, petrolul, în fine, cu tot ce mişcă, râul, ramul. Mai exact, cu tot ce mişcă aşa cum nu-i place lui. Şi, ca de obicei în cazul mişcărilor tectonice violente, poporul n-a cârâit. Şi asta deoarece, conform uzanţelor, n-a observat nimic. Nu nimic aiurea sau nelalocul său. Doar nimic. Pur şi simplu.
Asemănarea izbitoare cu povestea aceea imbecilă, cu domnişoara care s-a trezit gravidă şi nu ştia când i s-a întâmplat să rămână borţoasă, e genul de asemănare care, într-adevăr, te izbeşte mai ceva decât damful de picioare şi subţiori nespălate, la cinci şi un sfert după amiaza, în iulie, pe tramvaiul trei. E crâncen cum nu ne prindem de sodomizarea politică pe care ne-o pregăteşte Klaus. Jihadul preşedintelui e, în fapt, un război mocnit, care se dă, mai nou, pe faţă. Şi, oricare ar fi deznodământul, cei care pierdem suntem noi.
De curând, am avut plăcerea de a face cunoştinţă cu condiţiile minunate din spitalele ţării. Voi reveni asupra acestui subiect, atât de generos în posibilităţile de abordare. În salon, eram eu, ca vizitator, un bătrân profesor de matematică, un mehedinţean cu ceva gherete, şi doi mineri disponibilizaţi. Pentru că era un salon de cardiaci, nu s-a discutat despre fotbal sau Playboy, aşa că am ajuns, invariabil, la politică. Am rămas siderat, nu atât de preferinţele politice ale interlocutorilor mei (în cel puţin două cazuri, erau destul de previzibile), şi nici măcar de elocvenţa şi elocinţa discursului studiat. În schimb, m-a umplut de respect patima. Dacă, în cazul Codruţei sau al corpului astral al lui Vadim, exista o ridicare cvasi-înţelegătoare din sprânceană, semn că pot să-mi exprim părerea, dacă se aducea vorba de neamţ, trebuia să mă aştept la un deznodământ cu somn iepuresc, să nu fiu cumva sufocat cu perne şi exsangvinizat cu ace de perfuzie.
Aşa că, în plină criză de licantropie, pot înţelege de unde până unde ne-am ajustat un alt geniu carpatin la butoaiele cu varză deja existente. Preşedintele poate să tragă în oricine şi oricând, din orice poziţie, pentru că el e cel mai tare din parcarea complet goală a politicii româneşti, iar electoratul, şi-aşa ambiguizat fără măsură, are de ales între trei versiuni autoritare, iar asta îl face pe român de-a dreptul stângist. Accentele naziste ale haiducului Johannis, faptul că e băiat de mingi pentru multinaţionale, datul cu hârzobul anticorupţiei şi eterna poftă de război cu toată lumea care nu-i de acord cu ce spune, ei, astea reprezintă paşaportul spre liniştea noastră. Nouă aşa ceva ne trebuie. De pâine am uitat de mult, trăiască circul, bileţelele, viitoatea blondă care ştie tot etcaetera, toate astea trebuiau să poarte un nume şi să aibă o faţă. Chiar o faţă ca a lui Klaus.
Hâtrul moş Ene al copilăriei noastre e, de fapt, un vampir cu pofte ciudate. Voi intra în specificul naţional şi-mi voi aduce obolul noii eclipse.
De azi, beau sânge.
