În „Mici Poeme în Proză”, Charles Baudelaire evocă un tablou în care poetul îi oferă câinelui său drag să adulmece un minunat parfum, făurit de către cel mai mare parfumier al orașului. După ce își duce nasul umed deasupra flaconului desfăcut, câinele se retrage cu frică și începe a-și lătra stăpânul cu reproș. Poetul conchide apoi în următoarea manieră: „Ah, potaie mizerabilă, dacă ți-aș fi dat să miroși niște excremente, le-ai fi adulmecat cu nesaț și poate chiar le-ai fi devorat. În felul acesta, până și tu, tovarăș nedemn al jalnicei mele vieți, te dovedești atât de asemănător cu publicul, căruia nu trebuie să-i oferi niciodată parfumuri delicate, care îl exasperează, ci doar niște murdării alese cu grijă.” (C. Baudelaire, Mici Poeme în Proză, Ed. Max Blecher, 2015, p. 20).
Niște sentimente similare m-au cuprins cu ocazia ultimei Adunări Generale a Baroului Arad și mai exact cu ocazia votului (a rezultatului acestuia) vizavi de o anumită problematică. Nu o să evoc expressis verbis tematica pentru care s-a solicitat respectivul vot, deoarece aș compromite poate iremediabil (cel puțin la nivel local) o tagmă din care fac parte. Anticipăm oricum că pentru aceste rânduri vom fi acuzați virulent pentru varii prejudicii aduse profesiei. Dezideratul nostru este însă unul cu totul diferit, dar mă întreb câți îl vor înțelege cu adevărat.
În realitate vreau să vorbesc aici despre un fel de stare generală, care a reușit să se infiltreze cumva în toate domeniile și palierele sociale. Vreau să discut despre un anumit tip de atitudine și mentalitate, anume a omului pe care eu îl numesc „gloată”, tocmai pentru că și-a pierdut individualitatea. El este bulucul, adunătura, norodul, plebea, vulgul, dar nu prin faptul că se găsește fizic la un anumit moment, într-o anumită mulțime. El este astfel și în intimitatea propriului cămin. Pe toți aceștia îi caracterizează un fond comun. Sunt oamenii mici închistați în imediat, lipsiți de viziune, cu o pleiadă de prejudecăți, ignoranți, reticenți ab initio la tot ce este nou și progresist (fără o decelare serioasă a subiectului), oameni în fața cărora nu contează contraargumentele aduse, oameni limitați până și la nivel spiritual, indiferenți, care ar putea rămâne efectiv imuni (fără o minimă tresărire/emoție) în fața unei capodopere artistice (pur aleatoriu, o nocturnă de Chopin, „Nașterea lui Venus” de Botticelli, voalatele sculpturi din marmură ale lui Corradini, o poezie în piatră cum este bunăoară Domul din Köln sau Notre-Dame din Paris, versurile de dragoste ale unui Shelley sau Byron sau o proză gen „Bufnița oarbă” de Sadegh Hedayat).
Gloata, instinctual, îl amușinează imediat pe cel care nu este de-al lor. Respectivul este pur și simplu altfel, prin port, prin gestică, prin vorbă, prin întreaga-i atitudine. Până și trăsăturile îi sunt diferite, iar fără a aprofunda prin referințe din fizionomie sau frenologie, ci doar pe baze empirice, se poate afirma că omul numit de noi „gloată” este lipsit de trăsături spiritualizate (iar aici nu ne referim la urâțenie), fiind brut, grosier, necizelat.
„Omul-gloată” te va urî visceral când îi vei spune toate acestea, în ciuda faptului că intențiile tale personale au fost unele nobile. Este îndemnul (adus inclusiv colegilor mei din profesie) la depășirea condiției, la evoluție morală și spirituală, la rafinarea ta ca ființă, ca individ, la ieșirea din peștera ta îngustă și profund întunecată pentru a te ilumina astfel. Este îndemnul de a trăi în perspectivă, dezrobiți de micimea imediatului și a nevoilor fruste. Dacă viața ta se rezumă strict la satisfacerea unor necesități primare (un culcuș, mâncat, băut) și nu lupți pentru nimic mai mult/nu te interesează nimic altceva, îți spun că și porcul (sau alt dobitoc – la alegere) are fericirea/mulțumirea sa în concina în care este hrănit și adăpat.
Lapidatori, ați fost, veți fi și veți rămâne întotdeauna mai mulți, iar de pietre nu veți duce lipsă niciodată. Dar dacă prin aceste rânduri noi vom spori măcar cu unul, raportat la puținii care suntem acum, atunci demersul nostru nu a fost în van.
5 comentarii. Leave new
Iar arunci cu margaritare Bogdanel ??
Daca prin absurd ar ramane fara pietre , ma ofer voluntar sa le pun la dispozitie vre’o doua camioane !
Articolul e scuzabil doar pentru că autorul e superficial. Paralelismul său cu realitatea înconjurătoare poate fi de fapt un soi de autism. Dar asta nu e spiritualitatea mult clamată.
Hai c-ai dat cu pliciu-n Baba!
1. Balinit Stefan: Esti un ”dragutel” (pentru a ne duela in diminutive) distinse coleg. Te salut !
2. Ioan Teudean: Aruncatul cu pietre este o „apucatura” specifica gloatei, iar lapidarea o ”inventie” a acesteia. Sunteti intr-adevar pe calea cea buna. Vointa si perseverenta in continuare ! Exemplul cu lapidarea nu a fost folosit intamplator (iata !) si nici cel cu pestera (mitul pesterii, alegoria lui Platon – nu ne mai amintim de la filosofie ?)
3. Andrei Segheci: Distinse coleg, aici nu este un articol, ci o pledoarie (mari diferente). „Scuzabil” ? – nu-mi pare rau de niciun cuvant. Cum sa-ti para rau cand pledezi pentru ca omul sa-si depaseasca conditia, sa se desavarseasca, autodepaseasca, sa aiba aspiratii mai inalte, sa se ridice deasupra trivialului, banalului, locului comun ? „Superficial” ? – sunt chiar interesat de ce tu ma percepi ca fiind superficial. Antonimul superficialului este profundul. Poate ma iluminezi astfel si-mi depasesc statutul pus de tine. Tocmai pentru ca stiu prea bine care este realitatea inconjuratoare mi-am creat, in intimitate, propria realitate.
Bigu: Ermetic, poate prea ermetic. Am fost deja intrebat cine este ”Baba” aceea. Chiar imi doresc sa aflu si eu.