Tipologia umană are foarte multe criterii de evaluare. Putem fi la fel după unele criterii dar suntem diferiți după multe altele. Reducând totul la formula bun-rău, nu vom avea un tablou foarte corect și exact. Pentru că bun sau rău nu sunt întotdeauna la fel pentru toți. Și nu am în vedere nuanțe. Poți fi foarte bun în spargerea seifurilor și apreciat de hoți pentru asta. Nu poți fi tot atât de bun și în felul în care societatea în ansamblul ei apreciază tipul acesta de talent și profesionalism.
Subiectul meu este însă cu totul altul. Îndrăznesc să scriu despre oameni cu vocație. O chestiune care nu se învață în nici o școală. Te naști cu ea și o expermientezi neapărat prin aprofundarea cunoștințelor. Cel mai la îndemână exemplu este cel al doctorilor. O profesiune vocațională prin însăși definiția ei. Fac aceste aprecieri strict din experiența mea cu această categorie de oameni.
Și nici măcar acesta nu este subiectul meu
La capătul de sus al emapatiei stă acel medic excepțional, care, în ciuda faptului că știindu-și limita științifică, el alege să stea la patul bolnavului în ultimile lui clipe. O face doar pentru că prezența lui acolo ar putea să aducă un beneficiu de sănătate muribundului. Chiar și un analgezic inutil administrat de medic îi poate crea un confort terapeutic bolnavului. Iar medicul vocațional știe asta. Sigur scriu despre acel medic empatic dincolo de limite.
Acum subiectul…
La capătul celălalt se găsesc oameni total lipsiți de orice urmă umană care fac din egocentrism scopul vieții lor. Este foarte posibil ca aceștia să întreacă numeric medicii empatici. Aceștia au profesii care le permit să-și manifeste egoismul. Ei par a nu fi interesați de nimic. Chiar din contră, cred că li se cuvin toate lucrurile. Și mai mult decât atât, nimeni altcineva nu poate acționa așa cum o fac ei. Iar în extenso, ei sunt de neînlocuit. Practic am dat definiția reptilienilor. Deși nu asta mi-am dorit. Pentru că nu cred în existența acestora. Dar cred, pentru că n-am încotro, în existența oamenilor care n-au suflet uman în ei. Nu în sensul de a-mi pune încredere în ei ci doar în existența lor. Lor nu le pasă de nimic. De suferința altora, provocată chiar de acțiuni ale lor nu sunt deloc afectați. Noi ne întrebăm cum se poate întâmpla asta? Sau cum de astfel de oameni pot să producă atâta necaz altor semeni ai lor și să nu aibă măcar un regret? Cei care prin terorism încearcă să obțină niște drepturi sau orice altceva sunt și ei oameni care s-au născut dintr-o femeie, au fost hrăniți de ea, au copilărit, poate că au și iubit și totuși n-au nicio ezitare să comită crime în numele vreunei ideologii. Sau cine știe din ce alt motiv. Măcar că pentru o crimă nu există niciun fel de motiv. Există doar cauze. Noi nu am crescut cu informații despre terorism. Iar crimele și ticăloșiile se făceau doar în America și țările imperialiste. Măcar că cel puțin 3 crime din acel timp au fost foarte bine mediatizate și s-a creat un nivel de emoție. Împușcarea lui Kennedy, uciderea sălbatică a actriței Sharon Tate și împușcarea lui John Lennon. Toate, desigur, în aceeași Americă decadentă. La noi crimele lui Râmaru au acoperit doar un mic spațiu în Scânteia la rubrica „faptul divers”. Dar ăsta e un alt subiect.
Am scris despre terorism pentru că acesta este cel mai vizibil capitol prin care vedem nu doar totala lipsă de empatie a unora, ci mai ales despre dedicarea înspre răutate a acestei categorii de oameni. Noi, în România nu avem terorism în sensul dat noțiunii de fundamentaliștii islamici. Atâta timp cât nu suntem direct afectați spunem, să fie la ei acolo. Cel puțin deocamdată. Putem însă vorbi foarte bine de un altfel de terorism. La fel de articulat deși fără asasinate. Și dacă nu sunt morți, atunci despre de terorism vorbim?
Faptul că unii conaționali decid în exercitarea funcțiilor lor de demnitate statală chestiuni în paguba noastră, fără ca noi să putem opri asta, cum se poate numi, decât terorism?
Este adevărat că avem legi ce ar rezolva problema, numai că tocmai prin asta se intensifică terorismul. Că aceste legi nu se pot aplica datorită celor care ar trebui să le aplice. De ce, cine îi oprește? Chiar așa, cine îi poate opri? Pe judecători să respecte legile. Căci până la urmă justiția este cea care stă la capătul lanțului societății și are funcțiunea să așeze toate lucrurile conform legilor. Cu singura condiție, cea de a rămâne independentă. Dar dacă nu este, atunci terorismul se desfășoară nestingherit. Cu consecințe în absolut toate domeniile. Să nu creadă vreun terorist guvernamental că dacă își produce astfel bunăstarea și ambiția de putere nu va exista o zi în care să nu dea ochii cu judecata furturilor lui. Nu am în vedere judecata de apoi la care vom ajunge cu toții ci chiar la asta, a noastră. Ca exemplu actual: fostul mare președinte de neatins cu case cumpărate din bani făcuți cinstit din munca lui, face acum cunoștință cu justiția, puțin schimbată de când el nu mai are funcția care i-a permis ignorarea oricărei forme de bun simț. Ceea ce cred azi cei din majoritatea parlamentară își va produce sfârșitul în scurtă vreme iar faptele lor rămân la dispoziția unei justiții diferită radical de asta de azi. Care nu e independentă deloc. Și, ca atare, nu poate judeca corect și fără impuls politic.
Și ce simplu ar fi să ai un comportament corect, apreciat de români, în loc să parcurgi acest drum al neputinței și nepriceperii. Nu înseamnă nimic faptul că ești sprijinit de o mulțime pentru a face un lucru la care nu te pricepi. Nu știi, lași pe altul. Care e dovada clară că nu știi? Și asta e simplă. Orice rețetă care nu duce la un produs dorit trebuie schimbată. Cei de la guvern au în responsabilitate crearea de bunăstare și sunt obligați să găsească mijloace să ajungă la ea. Din moment ce prin mijloacele lor de acum nu se poate vorbi despre bunăstare înseamnă că rețeta nu e bună. Dacă te încăpățânezi s-o folosești devii infractor cu acte în regulă.
- mai multe articole ale autorului – AICI
