Meetart.lab la fARAD | Postmortem poetic

A treia zi a festivalului fArad a debutat cu proiecția filmului experimental „Eight Postcards from Utopia”, în regia lui Radu Jude și Christian Ferencz-Flatz, urmată de un atelier de poezie organizat de asociația Doar Mâine, într-o colaborare tristă și inutilă cu Comuna 30.

Poezia, în forma în care o întâlnim astăzi, pare tot mai puțin o artă vie și tot mai mult un ritual de auto-legitimare. Nu este o artă în declin, ci una suspendată între viață și moarte — menținută în animație artificială de un mic grup de entuziaști, figuranți și adulți blocați in mentalitatea de adolescent care își transformă propriile confuzii emoționale în așa-zise „manifestări artistice”.

Nu e nimic rău în asta — confuzia e o vârstă a creației — dar devine problematic când întreaga scenă poetică se reduce la un schimb de aplauze între aceiași oameni, într-un ecou continuu al mediocrității.

Ca exercițiu de contrast, recomand citirea măcar a unui fragment din „Ulysses” de Alfred Tennyson, apoi alegerea unei poezii contemporane, la întâmplare. Diferența vorbește de la sine.

Nu spun ceva nou. În ultimele decenii, comunitatea literară a tot discutat această derivă — dar ceea ce lipsește nu e diagnosticul, ci rușinea. Rușinea de a recunoaște că am ajuns să confundăm arta cu pretextul.

Asociația Doar Mâine a dovedit în nenumărate rânduri că este una dintre inițiative independente cu o misiune coerentă: aceea de a susține tinerii artiști prin ateliere, expoziții și dialoguri create cu seriozitate și profesionalism. Prin comparație, Comuna 30 pare tot mai mult o oglindă care se admiră pe sine — un laborator al virtuții performative, în care ideile sunt mai importante decât rezultatele.

Această atitudine s-a tradus, și de data aceasta, printr-un așa-zis workshop de poezie din care participanții nu au avut, în fond, nimic de învățat.

Această dinamică s-a resimțit clar în cadrul atelierului de poezie: un eveniment în care s-a vorbit mult și s-a spus puțin. Reprezentanta Comunei a repetat, cu o convingere aproape religioasă, fraze precum „Nu există reguli”, „Faceți ce vreți”, „Identitatea voastră contează mai mult decat o rimă” — platitudini reciclate din discursurile motivaționale de pe social media. Sub pretextul eliberării creativității, s-a instalat, de fapt, o libertate a superficialității.

Sigur, nu cerem genii. Nu avem nevoie de un Byron sau un Keats pentru fiecare atelier dedicat tinerilor. Dar avem nevoie de onestitate. De oameni care înțeleg că poezia nu este o metodă de branding personal și că arta cere disciplină, chiar și atunci când pretinde libertate.

Nu susțin că trebuie să fim excesiv de exigenți cu cei aflați la început de drum. Susțin însă că, într-o țară în care cultura abia mai respiră, ar trebui să ne asigurăm că cei care o reprezintă o fac din respect pentru artă — nu din dorința de a-și construi o platformă de autopromovare sau validare ideologică.

Într-o țară în care cultura e oricum marginalizată, nu ne mai permitem luxul imposturii. Nu ne mai permitem să transformăm fiecare spațiu cultural într-un decor pentru ego-uri fragile.

Poate că a venit timpul să nu mai sărbătorim mediocritatea — nici în orașul acesta, nici în țara aceasta. Eu cred ca asociația Doar Mâine ar face bine să-și păstreze autonomia și să evite colaborările cu entități care par mai preocupate de imagine decât de conținut.

Cultura are nevoie de autenticitate, nu de spectacol. Și, din păcate, prea mulți dintre cei care vorbesc despre artă par să fi uitat cum arată arta însăși.