Se trezește luni dimineaţa după o noapte aproape nedormită, se bărbiereşte răbdător, abia stăpânindu-şi tremurul mâinilor. Pletele rărite şi cărunte şi mustăţile lungi în stil gitan îi dau un aer de june curtenitor, care se pregatește pentru o mare întâlnire. Cu o doamnă desigur. Mănâncă în silă o felie de pâine cu puţină brânză. Schimbă câteva cuvinte cu Maria, care-i întinde pantofii proaspăt daţi cu box. Nu uită să-şi ia cutia de carioca din sertarul biroului şi iese în curte. Mângâie din mers, cu palmele fine, gardul viu de buxus ce se întinde de la uşa bucătăriei până la poartă, îi face cu ochiul Codiţei, căţeluşa care-i răspunde cu două lătrături.
Iese la stradă şi îşi continuă mersul galant, ţinând sub braţ cutia de culori ca pe un baston regal. Toată lumea de pe uliţă îl cunoaşte, doar e Francisc Vinganu, aşa-i place lui să se recomande. Nu îşi suporta numele de familie, Megheş, pentru că tatăl său l-a părăsit de mic. Francisc îşi continuă marşul până la barul de zi din centrul orăşelului de câmpie, Curtici. Aici îşi salută tovarășii, care îl invită ca de obicei la un pahar de absint. Îi refuză emoţionat, spunându-le că se grăbeşte la cârciuma de lângă calea ferată, unde patronul i-a permis să-şi scrie un poem pe perete.
Afară, i se pare că, peste drum, o mogâldeaţă cu ochii sticlosi îl pândeşte. Mărește pasul, pradă unui sentiment ciudat. Se gândește să renunţe, dar paşii şovăitori îl poartă mai departe, ocolind belţile de pe trotuar. E 2 februarie, ziua când îşi vede ursul umbra. Se gândește să facă un pariu cu sine, dar renunţă. În viaţă pusese multe rămăşaguri, pierduse o gramadă de bani prin birturi, cheltuind generos cu prietenii de ocazie, urmărindu-şi intens şi tăcut himera lângă paharul cu vin.
O vede pe mama lui strângându-i mâna în drum spre biserică şi se supune docil când calcă pragul catedralei din Vinga. Biserica îl fascinează, cunoaşte toate detaliile icoanelor şi ale sfinţilor de piatră, ale statuilor ciobite, afumate de lumânări. Se ceartă mereu cu Bătrânul, care-l pândește după ochiul acela din triunghiul de raze. Îl contrazice mereu, gândindu-se la tatăl său, care-l părăsise în copilărie. Se chinuie să îşi aducă aminte figura lui şi în cele din urmă renunţă, continuându-şi jocul cu Bunul Dumnezeu. Tuşeşte de două ori, simţindu-şi durerea intensă din gât, care mai mereu îl jenează de câteva zeci de ani în coace. Îşi aprinde o ţigară, trage adânc în piept, simte că se sufocă şi se oprește clătinându-se. O aruncă în zăpadă şi îi aude sfârâitul stins. Înjură în bulgăreşte, apoi îşi face din nou curaj.
Se apropie tot mai mult de destinaţie, îl trec transpiraţiile. Intră la El Greco, o casă bătrânească din apropierea gării transformată în cârciumă, şi cercetează pereţii proaspăt văruiţi, într-un roz cam strident. Îşi alege un colţ lângă grinda de lemn şi începe să scrie titlul poemului cu litere de tipar. Mâna lui tremurândă este sigură de data aceasta, scrie fiecare literă fără cea mai mică deviere. E aproape un desen. Termină un vers, două, le cântăreşte, se mai aşează pe scaunul de plastic şi soarbe câte o gură de cafea. Îşi continuă treaba, rotunjeşte fiecare literă, păstrează alineatul şi într-un târziu termină. Se aşează din nou, când un junghi puternic îi săgetează inima, atenţionându-l că a uitat să îşi scrie numele.
Îşi semnează poemul în aer, în timp ce scaunul de plastic cedează sub povara trupului greu şi cade.
- S.
Dragă Francisc Vinganu,
Pe cât de provizoriu este acest schimb epistolar,
pe atât de durabilă sper să devină poezia noastră.
Ştii bine cât suferim de logoree şi proştii
care ne mai ascultă la câte un pahar de vin ne vor
confunda poezia cu discursul bahic.
Oricât de mult am pălăvrăgi în bar, rezonanţa
cuvintelor dispare în timp, dar dacă transferăm barul
în poem, cuvintele noastre vor vibra ca o curea
de transmisie la maşina timpului până când
toate barurile din lume vor dispărea.
Sper să-nţelegi de ce această scrisoare nu e deloc
necesară, dar, ea trebuia, totuşi, scrisă.
Mi-e dor de vocea ta răguşită, chiar dacă imaginea
ta abia mai pâlpâie în acest colţ de lume.
Astăzi se împlinesc exact 20 de ani de când poetul Francisc Vinganu a plecat dintre noi (2.02.2004).
S-a născut la 6 ianuarie 1938 în comuna Vinga din judeţul Arad. Școala primară şi gimnaziul le-a urmat la Vinga, iar liceul, în limba bulgară, la Bucureşti, unde prin Mircea Micu a cunosut boema literară. A fost învăţător la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 2 din Curtici. Debutează în presă în 1972 în revista „Orizont” din Timişoara cu poezia „Mulţumire”. A colaborat la revistele: „Arca”, „Orizont”, „Luceafărul”, „Vatra”, „Poesis”, „Observator” din Munchen, „Luceafărul bulgar”, „Neuer Banater Zeitung,”, „Nase snahy”. Debutează editorial cu volumul: „Acolo unde Dionysos” (1984) pentru care a primit premiul de debut al Editurii Facla. A mai publicat volumele de versuri: „Pasărea Van Gogh”, prefaţă de Mircea Mihăieş, Arad, Colecţia revistei Arca, 1995; „Blestemat de cocoşi”, prefaţă de Cornel Ungureanu, Arad, Editura Mirador, 1999; „Coşmar cu Paganini”, prefaţă de Gheorghe Mocuţa, Arad, Editura Mirador, 2002; „Ah!”, Ediţie postumă, îngrijită de Gheorghe Mocuţa, Arad, Editura Mirador, 2005; „Înghițitorul de tobe”, (antologie, cu o prefață de Gheorghe Mocuța), Ed. Tipo Moldova, 2013. Membru al Uniunii Scriitorilor din 1996. A murit în 2 februarie 2004 într-un bar de lângă gara din Curtici după ce a scris pe perete poemul „Capitol biblic”.
Așadar, să ne amintim de el prin versurile sale:
Schitul îngerilor
În mijlocul
oceanului
pe un val înalt
îngerii şi-au înălţat
un schit
lîngă schit
au plantat
pomul vieţii
în care ciripesc
virgule cu aripi.
Într-o zi
cu desaga plină
de rugăciuni
m-am încumetat
să plec în genunchi
în căutarea schitului
Despre mine
Soarele
are ideile lui de soare
despre mine.
Copacii
au ideile lor de lemn
despre mine,
cu frunzele în buzunar
aleargă pe străzi
fluierînd din vînt.
Doar noaptea
are ideile ei de întuneric
despre mine.
Numai singurătatea
Nu mi-a mai rămas
decît ceasul
pe peretele
poeziei,
pînă și toamna
este a copacilor.
Soarele
este același,
diagnosticul
este același,
numai singurătatea
este alta.
Întîlnire cu piatra
Bunicul
își poartă
tot mai mult
jobenul de piatră
într-o parte.
Pe el
nu se mai vede
nici data nașterii,
nici data morții,
pur și simplu
a înverzit.
În octombrie, cînd își sărbătorește
ziua morții, trec pe la el
să stau de vorbă cu mine.
Mă caută paharul lui Esenin
Liniștea moțăie.
Mă caută paharul
lui Esenin.
Ne lăsăm semnele de întrebare
la garderobă
și intrăm într-o înjurătură
din categoria a treia.
Ciorile cîntă.
Fusta nopții cade
și i se vede întunericul.
Dăm autografe
pe picioarele
scaunelor.
Nebuni alcoolici în pantaloni scurți
Sub poduri
întunecate
și
răgușite
am găsit
o roată
o potcoavă
o strecurătoare
un cap de păpușă
un automat
cu încărcătorul ruginit
în care bate
un cartuș
și toate aceste obiecte
degradate social
scoase la țărm
seamănă cu niște nebuni alcoolici
în pantaloni scurți.
