Puține romane science-fiction reușesc să fie în același timp un thriller cosmic, un tratat de epistemologie și o meditație asupra limitelor morale ale omenirii. Fiasco (1986), ultimul mare roman al lui Stanisław Lem (despre primul am scris tot aici), este exact un astfel de text. Am făcut un pariu cu mine însumi să îi citesc un roman în fiecare an, iar varianta românească pe care am pus mâna este una relativ recentă, apărută în 2022 la Paladin, în traducerea experimentatului Mihai-Dan Pavelescu. Deși Fiasco este prezentat ca o poveste despre primul contact cu o civilizație extraterestră, romanul nu vorbește, în fond, despre extratereștri, ci despre oameni și despre incapacitatea lor de a ieși din propriile tipare de gândire.
Romanul debutează într-un mod aproape înșelător. Primele capitole, plasate pe Titan, urmăresc o misiune de salvare într-un peisaj înghețat și ostil, unde Angus Parvis și, indirect, figura legendară a lui Pirx (care apare în mai multe dintre cărțile lui Lem) sunt implicați într-un accident care va avea consecințe asupra întregii narațiuni. Lem introduce încă de aici una dintre temele sale favorite: identitatea. Omul recuperat și readus la viață, devenit acum Mark Tempe, nu mai poate ști cu certitudine cine este. Această întrebare – „cine sunt?” – se transformă treptat în întrebarea mult mai amplă: „cum putem ști cine este celălalt?”.
A doua parte a romanului urmărește expediția navei Eurydice, iar apoi a navei Hermes, către sistemul Beta Harpiae, unde astronauții au detectat existența unei civilizații inteligente pe planeta Quinta. De aici înainte, romanul renunță aproape complet la convențiile science-fictionului clasic. Nu există aventuri spectaculoase în sens hollywoodian, nu există extratereștri antropomorfi și nici revelații grandioase despre univers. În schimb, Lem construiește un proces lent și aproape insuportabil de acumulare a neînțelegerilor.
Oamenii încearcă să comunice prin matematică, prin semnale radio, prin imagini, prin demonstrații de putere și chiar prin povești. Fiecare încercare eșuează. Mai grav, fiecare eșec este interpretat ca dovada ostilității celeilalte părți. Astfel, contactul se transformă treptat într-o confruntare, iar confruntarea într-o tragedie. Titlul romanului devine inevitabil: fiascoul nu este doar ratarea unui dialog, ci eșecul însuși al ideii că două inteligențe radical diferite se pot înțelege doar pentru că sunt inteligente.
Ceea ce impresionează cel mai mult este refuzul lui Lem de a oferi răspunsuri simple. Nu există personaje negative în sens clasic. Steergard, Arago, Gerbert sau Tempe reprezintă perspective diferite asupra aceleiași probleme și fiecare are argumente solide. Chiar și deciziile care duc la catastrofă sunt luate după dezbateri minuțioase, calcule și simulări realizate de supercomputerul DEUS (o proto-versiune a ChatGPT-ului de azi). Romanul sugerează că tragediile istorice nu sunt întotdeauna rezultatul răutății, ci pot apărea și din succesiunea unor decizii perfect raționale, luate pe baza unor informații incomplete (apropo de ChatGPT…).
Fiasco nu este un roman care poate fi parcurs în grabă, eu m-am luptat cu el câteva luni. Lem cere din partea cititorului răbdare și disponibilitatea de a accepta pagini întregi de discuții despre fizică relativistă, mecanică orbitală, teoria informației, logică, probabilități și filozofia limbajului (pasaje care de multe ori m-au depășit complet, recunosc; dar care cu siguranță sunt o delectare pentru Cristian Tudor Popescu sau Vlad Zografi, de exemplu). Multe capitole conțin dialoguri lungi între membrii echipajului, în care acțiunea pare să stagneze, dar în realitate se construiește fundamentul conceptual al romanului.
Dificultatea este amplificată și de stilul autorului. Lem introduce numeroase concepte tehnice însoțite de explicații exhaustive, folosește termeni inventați și descrie tehnologii viitoare cu un realism aproape documentar. Uneori cititorul are impresia că parcurge un raport științific, nu un roman. În plus, distribuția personajelor este numeroasă, iar acestea nu sunt întotdeauna individualizate prin trăsături emoționale puternice, ci mai degrabă prin ideile pe care le reprezintă. Este ușor să îi confunzi pe Gerbert, Arago, Nakamura și Steergard dacă nu urmărești atent rolul fiecăruia în dezbateri. Eu am pățit-o.
Lem nu încearcă să simplifice universul pentru confortul cititorului. Dimpotrivă, îl obligă să experimenteze aceeași incertitudine pe care o trăiesc personajele. Pe măsură ce lectura înaintează, devine limpede că imposibilitatea comunicării nu este doar tema romanului, ci și metoda lui artistică. Cititorul însuși trebuie să depună un efort de interpretare asemănător cu cel al expediției care încearcă să înțeleagă civilizația de pe Quinta.
Finalul este devastator nu prin spectaculozitatea sa, ci prin lipsa oricărei consolări. Nu există revelații ultime și nici împăcări. Rămâne doar convingerea că progresul tehnologic nu garantează și progresul moral. Omenirea poate traversa galaxii și poate manipula corpuri cerești, dar nu este neapărat capabilă să înțeleagă intențiile unei alte inteligențe.
Fiasco nu este cea mai accesibilă carte a lui Stanisław Lem (fiind și printre cele mai lungi, 400 de pagini) și cu siguranță nu este recomandată ca prim contact cu opera sa. Dar pentru cititorii dispuși să accepte provocarea, romanul oferă una dintre cele mai profunde reflecții despre limitele cunoașterii și despre fragilitatea dialogului dintre civilizații. Iar acum, la exact patru decenii de la publicare, într-o lume în care comunicăm tot mai mult, dar ne înțelegem adesea tot mai puțin, mesajul lui Lem rămâne (culmea) surprinzător de actual.
- VEZI mai multe CĂRȚI – AICI
