Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (7)
O problemă greu de gestionat
O problemă complicată (de ordin logistic, dar mai ales politic) au avut englezii care au gestionat prizonierii proveniți din rândurile unităților germane alcătuite din foști prizonieri de război, din voluntari de diferite naționalități încadrați în unitățile Waffen SS, sau din rândul unor minorități etnice care trăiau pe teritoriul URSS. În multe cazuri era destul de greu să aplici înțelegerile semnate între aliați sau să respecți Convenția de la Geneva care definea calitatea de prizonier. Înțelegerile de la Ialta dintre Stalin, Roosvelt și Churchil prin care prizonierii de acest gen trebuiau returnați în țara de oricine erau de multe ori interpretabile și greu de aplicat și există numeroase cazuri de acest gen.
În luna februarie 1945, maiorul Denis Hills, ofițer în armata a VIII-a britanică din Italia a primit comanda unei tabere de prizonieri de război de la Taranto, unde se aflau opt mii de soldați din Diviza 162 infanterie Turkistan, înregistrați pentru a fi repatriați. Cei care îi erau încredințați fuseseră înrolați în Armata Roșie, capturați pe frontul de est de către germani și înduraseră foametea și canibalismul în detenție înainte înainte de a se oferi voluntari pentru serviciul militar sub comanda Wehrmachtului. Aceștia au trebuit predați URSS, dar, după ce a călătorit alături de ei pe apă până la Odesa, unde aceștia au fost transportați conform termenilor înțelegerii de la Yalta, Hills nu a mai avut nici o îndoială că toți repatriații sovietici de acest fel erau trimiși acasă pentru a fi uciși. (Norman Davies, O istorie a Europei, Editura Rao, 2015, p. 909. )
Obligați să se întoarcă acasă
O categorie specială de prizonieri de război aflată în mâinile anglo-americanilor a fost cea a rușilor care au luptat în armata germană și aveau uniforme germane și pe care aliații au fost obligați, în urma acordurilor cu Stalin, să-i returneze sovieticilor, împotriva voinței lor, chiar dacă se știa că vor avea o soartă nemiloasă., Aceasta s-a făcut păstrându-se un maximum de confidențialitate. Desigur nu toți ofițerii au fost de acord cu ordinul primit. Când lui Alex Wilkinson i s-a ordonat să predea rușii din districtul său către forțele Armatei Roșii, colonelul brianic a răspuns.
„Numai dacă ei sunt dispuși să plece”! „Atunci mi s-a sugerat că ei trebuie să fie adunați și urcați în trenuri indiferent dacă vor sau nu. Atunci am întrebat cum să fie urcați în trenuri? Și mi s-a spus că vreo câteva mitraliere i-ar putea face să se răzgândească, la care eu am răspuns „asta nu se va întâmpla cât timp vor fi eu aici”. (Thomas Goodrich, p. 382)
Dar, după două săptămâni colonelul a fost destituit din funcție. Operațiunile de repatriere au fost efectuate în toate lagărele, iar soldații americani nu vor uita niciodată scenele de disperare la care au asistat „Rolul pe care l-am jucat în operațiune mi-a lăsat o povară de vinovăție pe care sunt sigur că o voi purta pentru tot restul vieții mele”, a mărturisit William Sloane Coffin jr. (Thomas Goodrich, Furtuna din iad, p 386)
Pe teritoriul SUA au fost trimiși militari sovietici, care au fost luați prizonieri îmbrăcați fiind în uniforme germane. Agenții sovietici căutau să-i convingă să accepte repatrierea spunând că: „Acum sunteți considerați adevărați cetățeni sovietici, fără a mai ține cont de faptul că ați fost obligați să vă alăturați armatei germane”. Ofițerii aliați aveau ordine să-i trimită înapoi iar ei s-au conformat. În Fort Dix, New Jersey, 145 de prizonieri sovietici, care purtau uniforme naziste când au fost capturați, s-au baricadat în barăci pentru a evita să plece acasă. Când soldații americani au aruncat gaze lacrimogene în barăci, cei care nu se sinuciseseră s-au repezit cu bâte și cuțite de bucătărie, rănind câțiva soldați. Mai târziu au spus că vruseseră să-i facă pe americani să-i împuște. (Anne Applebaum, Gulag – o istorie, p. 455)
Divizia Waffen SS ucraineană a fost grațiată
Trupele ucrainiene din Divizia a 14-a Waffen SS de grenadieri, deținute la Rimini de englezi, au avut parte de o soartă mai blândă. Datorită intervențiilor făcute de Vatican, de Comitetul Internațional al Crucii Roșii și de Corpul II de Armată polonez (aflat atunci în Italia) au fost clasificate ca națiune, nemaifiind astfel nevoite să se întoarcă în Ucraina Sovietică. Ținuți pentru scurt timp în lagăr, în jur de 9000 de foști soldați SS au primit permisiunea de-a pleca în Marea Britanie, unde s-au și stabilit, dar mulți dintre ei și-au continuat drumul spre America de Nord, către locurile în care existau mari comunități de ucrainieni. Maiorul Hills a fost unul dintre cei câțiva ofițeri britanici care a respins personal cererile Comisiei Sovietice de Repatriere. Când divizia a fost grațiată, el a primit din partea comandantului acesteia o scrisoare în care se mulțumea pentru atitudinea deosebit de omenoasă (…) „în apărarea principiilor în numele cărora a început Al Doilea Război Mondial”. Conform legilor internaționale, locuitorii Galiției erau polonezi și nu cetățeni sovietici. (Adrian Gilbert, Waffen SS: Armata lui Hitler în război, p. 527). Alți prizonieri de acest fel vor fi predați însă partizanilor iugoslavi și Armatei Roșii sovietice în Carintia, unde se vor întâmpla scene teribile în timpul predării lor armatei iugoslave de partizani.
(Notă: Divizia 14 dr. SS Galizien a fost formată în 1943 din voluntari ucrainieni din Rutenia și din Galiția. A fost angajată în lupte împotriva sovieticilor în primăvara lui 1944. A fost foarte greu încercată, decimată pur și simpli și reconstituită din noi recruți. Unii supraviețuitori vor continua lupta în Carpați până în 1947).
Cazacii nu primesc îndurare
Situația cazacilor existenți în punga din nord-vestul Iugoslaviei, la granița cu Austria, era și mai complicată. Ofițerii lor, veterani din războiul civil rus, trecuți acum de 60 de ani, au văzut invazia germană în Rusia ca pe ultima lor șansă de a-și recupera teritoriile cazace tradiționale. Acești oameni au luptat alături de germani în Uniunea Sovietică, dar la sfârșitul războiului s-au retras în Iugoslavia. Cazacilor li s-a promis că ar putea creea „Cazacia” în Alpii italieni. Cazacii, care trăiau de mai bine de o generaţie în țările din vest, nu ar fi trebuit să fie repatriați pentru că nu erau supuşi acordului de la Yalta, dar au fost daţi lui Stalin ca un fel de bonificaţie umană, împreună cu copiii şi soţiile lor.
„Tabăra cazacilor”, care număra 45 000 de oameni, s-a oprit în valea Lienz, pe râul Drava. În tabără erau luptători dar și femei, copii și bătrâni, care nu voiau să se întoarcă acasă, în URSS. Dar comandantul englez, maiorul Davis, după ce i-a scos pe ofițeri din tabără, prin înșelăciune, a anunțat deschis că la 1 iunie se va face predarea forțată. A fost întâmpinat cu strigăte: „Nu ne predați”. În centrul masei de oameni erau femeile și copiii, în jurul lor erau tinerii. De jur împrejur se vedeau icoane, steaguri negre și un altar cu o cruce mare. Ideea era că niște soldați nu vor îndrăzni să atace niște oameni care se roagă.
Englezii au adus tancuri și soldați. Prin megafoane i-au anunțat pe toți să urce în camioane. Mulțimea cânta slujba de îngropăciune, preoții ridicau crucile, tinerii au făcut cerc în jurul femeilor, copiilor. Englezii loveau cu patul armelor și cu bâtele, îi înhățau și îi aruncau în camioane. La fel au procedat și cu răniții. Sub presiunea celor care s-au retras s-a prăbușit podiumul pentru preoți, apoi mulțimea s-a repezit pe podul de peste Drava, tancurile engleze le-a tăiat calea, unii dintre cazaci s-au aruncat în râu cu familii cu tot. Prin împrejurimi o unitate englezească prindea fugarii și-i împușca. În aceleași zile, englezii au predat comuniștilor iugoslavi mii de inamici ca să fie împușcați și exterminați fără nici o judecată. Sarcina de a obliga pe ceilalți de a se preda inamicilor a revenit Pușcașilor Regali Irlandezi, fiindcă generalul maior Robert Arbuthnot decisese că aveau să protesteze mai puțin decât trupele engleze. În realitate, soldații au fost atât de tulburați de ordinele primite încât au fost la un pas de revoltă. Ofițerul lor comandant, David Shaw, a povestit că oamenii se văitau de mama focului, dar până la urmă tot s-au conformat ordinelor. „A fost oribil. Îmi amintesc cum femeile, unele însărcinate, se tăvăleau pe jos urlând. Oamenii mei lăsau puștile jos, le urcau pe femei în tren, apoi încuiau ușile și stăteau acolo în timp ce trenul pornea de pe loc și femeile țipau pe la ferestre”.
Trădarea englezilor
Maiorul Rusty Davies, care se împrietenise cu mulți cazaci își amintea și el.:
„Pe măsură ce indivizii de pe marginea grupului erau trași deoparte, cei rămași se strângeau într-un corp și mai dens și pe măsură ce-i cuprindea panica se urcau unii peste alții. Rezultatul a fost o piramidă de ființe umane. O tânără care suferise tăieturi grave pe picioare, de la un geam spart, când fusese împinsă printr-o fereastră, descrie ce s-a întâmplat: „Lumea fugea (….) scoasă din minți de frică. Se amestecaseră toate: cânturile, rugăciunile, gemetele, țipetele nefericiților pe care reușeau să pună mâna soldații, plânsul copiilor și înjurăturile militarilor. A fost bătută toată lumea, chiar și preoții, care ridicau crucile deasupra capetelor și continuau să se roage”.
În cele din urmă sarcina a fost îndeplinită. Câțiva s-au spânzurat în pinii din apropiere. Dar, cei mai mulți cazaci au ajuns în bou-vagoane sigilate, cu o singură fereastră mică și o singură găleată pe care să o folosească ca toaletă. T.P. Scott îi spuse comandantului său că situația era o poveste tare urâtă. Maiorul Rusty a recunoscut: „Și acum îmi amintesc de ea cu groază.”. (Ian Buruma, Anul zero, p 171-172)
Dar iată cum descrie și Alexandr Soljenițîn acest act considerat trădare din partea englezilor.
„În mai 1945, Anglia a predat Comandamentului Sovietic Corpul de Armată al Cazacilor (40-45 mii oameni) care își croise drum din Iugoslavia. Această predare avea un caracter perfid, în spiritul diplomației engleze. Cazacii erau hotărâți să se bată pe viață și pe moarte ori să plece peste ocean. Englezii le-au dat hrană intensiv, le-au distribuit echipament englezesc, le-au promis servicii în armata engleză, au organizat chiar parăzi și treceri în revistă. Așa că nu a părut nimic suspect când li s-a propus cazacilor să predea armamentul sub pretexul unificării lui. La 28 mai, toți ofițerii, peste 2000 de oameni, au fost convocați separat de soldați, în orașul Judenburg, chipurile la o consfătuire cu feldmareșalul Alexander privind destinul armatei. Pe drum, ofițerii au fost înșelați, puși sub pază puternică (englezii i-au bătut până la sânge), apoi coloana de autobuze a fos încercuită de tancuri sovietice în Judenburg, a intrat într-un smicerc de autodube, lângă care se afla deja escorta cu listele în mână. Nu aveau nici măcar cu ce să se împuște, căci toate armele le-au fost luate. S-au aruncat de la înălțimea viaductului pe stânci și în apă. Dintre generalii predați, majoritatea o formau emigranții. După asta, tot prin înșelătorie, au fost predați și ostașii de rând”.
(La 17 ianuarie 1947 ziarele sovietice publicau un comunicat privind executarea prin spânzurătoarea a generallor cazaci Piotr Krasnov, Șkuro și încă alți câțiva). (Alexandr Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, p 218-219)
Repatriere fără sentimentalisme
Englezii își justificau politica de predare către partizanii iugoslavi și către armata sovietică a refugiaților anticomuniști, argumentând că sârbii, croații, slovenii, rușii albi și ucrainienii erau în fond trădători care luptaseră de partea germanilor. E adevărat că până la 10 la sută dintre soldații care purtau uniforme germane, capturați în Franța după debarcarea din Normandia, erau ruși. Dar rușii aceia, dintre care mulți nu știau o boabă de germană și se predau englezilor bucuroși, fuseseră rareori motivați de vreun entuziasm față de Hitler. Mulți erau prizonieri de război de pe frontul de est. Dar, de unde era să știe un soldat englez pe cine să trateze ca prieten sau dușman. La fel gândeau și oficialii englezi care își vedeau doar propriile interese. Ministrul de externe englez, Anthony Eden, i-a promis omologului său sovietic de la Moscova, în septembrie 1944, că „toți cetățenii sovietici aveau să fie trimiși înapoi, indiferent dacă erau dispuși sau nu să se întorcă”.
Winston Churchill și alți miniștri aveau unele îndoieli față de o astfel de politică. Lordul Selbourne, ministrul de ăzboi, i-a scris lui Churchill că trimiterea acelor oameni înapoi în Rusia va însemna pentru ei o moarte sigură. Dar, Eden i-a spus prim-ministrului că nu se pot permite sentimentalisme în acestă problemă. În fond, a susținut el: „persoanele respective au fost capturate în timp ce luptau în formațiuni militare germane, al căror comportament în Franța a fost de multe ori revoltător.” Și a mai adăugat: „În nici un caz nu vrem să rămânem cu atâția oameni în grija noastră pe termen nelimitat”. (Ian Buruma, Anul zero, Editura Humanitas, p 168-169)
De la catastrofal la normalitate
Situația din lagărele aliate aflate în Germania după sfârșitul războiului a fost stupefiant de asemănătoare cu cea a taberelor (lagărelor) din celelalte state pe care le-am descris anterior. Aceasta se explică, într-un fel prin faptul că și condițiile în care s-au luat prizonierii au fost aceleași. Lipsa de pregătire anterioară, luarea prin surprindere a autorităților militare, numărul imens de prizonieri (vezi cazul Germaniei la începutul războiului din Rusia, sau al Rusiei după Stalingrad), care nu aveau pregătite locații dotate cu minimul necesar internării prizonierilor, la care se adăuga greutățile de aprovizionare, mai ales că aveau prioritate propriile trupe au fost determinante în nenorocirile petrecute în lagăre. Dacă luăm în considerare și răzbunările provocate de sentimentele celor puși să păzească prizonierii, calitatea umană a acestora, avem explicația pentru pierderile înregistrate în rândul prizonierilor în prima fază a detenției lor. Dar, această situație se va schimba atunci când normalul se va instaura treptat. Mulți dintre prizonieri vor fi transportați în Statele Unite, în Marea Britanie și în Franța. Alții vor rămâne pe loc, cei mai mulți fiind eliberați până la sfârșitul anului 1945. Eliberarea căpitanului Wilhelm Lubbecke s-a petrecut la sfârșitul lui iulie 1945 într-un mod cât de poate de simplu. I s-au întocmit actele de eliberare după ce a declarat unde îi va fi reședința, refuzând să se întoarcă în satul natal, Puggen, care se afla în zona sovietică, așa că a indicat orașul Luneburg.
„Eu am plecat pe 27 iulie din fericire, căci pe suprafața mică a lagărului nu exista alt adăpost decât o rețea de gropi săpate în pământ. Pregătindu-ne de plecare britanicii mi-au încredințat răspunderea asupra a 24 de soldați, care se întorceau acasă la Luneburg. Curând am fost îmbarcați în trei camioane conduse de soldați britanici, sub comanda unui caporal”. (William Lubbecke, La porțile Leningradului, p. 269)
Cifre controversate
Au fost eliberați în primul rând militarii asupra cărora nu existau suspiciuni de a fi criminali de război, sau să fi făcut alte abuzuri, dar soldații care au făcut parte din unitățile Waffen SS au fost ținuți în continuare în lagăre și mulți au fost transportați în metropole.
Cifra morților din lagărele aliaților a fost destul de mare. James Bacqu în cartea „Other Losses” susține că au murit 800 mii prizonieri germani în captivitatea americană, dar cifra oficială este de 160 ori mai mică, potrivit comisiei guvernamentale condusă de Erich Maschke, care spune că se pare că doar 4537 prizonieri au murit în Rheinwiesenlager. Dar este aproape unanim acceptat că numărul morților nu putea să depășească 50-60 mii, cel mult. (Keith Lowe, p 161). Diferențele foarte mri între numărul morților evaluat de unii istorici și numărul morților raportați de autoritățile militare are explicație în modul în care s-a făcut înregistrarea prizonierilor. Astfel autoritățile americane nu au inclus în categoria de prizonieri de război militarii luați în custodie după capitularea Germaniei, care au fost cei mai numeroși, deținuți în lagărele improvizate.
După ce situația din Europa s-a stabilizat și prizonierii au fost încartiruiți în lagăre amenajate, soarta prizonierilor a cunoscut o ameliorare evidentă. Dar despre ceea ce s-a întâmplat în continuare în reportajul următor.
Foto: Lagărul „S” sau Campo Sant’Andrea a fost un lagăr de concentrare și prizonieri situat în Taranto, activ între 1945 și 1946 / sursa: fondazioneinsignitiomri.it
- VEZI SERIA Excesele anglo-americane (7)
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL




