Corvinul pentru mine, rămăsese echipa MARE, care mi-a pătruns în vene din `79, de când am început să-nțeleg fotbalul, până prin `90, când „flacăra” acestei super-echipe s-a estompat ușor și sigur. Siderurgia a început să moară, iar tranziția n-a iertat Hunedoara, care a mai fost doi ani pe prima scenă, după care s-a scurs treptat, în planul secund al fotbalului, până când a dispărut. Și termenul e cel mai real. După ’90, Corvinul a mai pus pe orbită un mănunchi de jucători. Care au arătat fotbal pe unde s-au dus, în primul eșalon, normal. Și apoi… liniște. A urmat dispariția identității, cu o speță ce nu-mi face plăcere s-o amintesc.
Derulând anii și fiind în branșă – ca jurnalist sportiv din ’94 – m-am lovit de voie, de nevoie de circuitul fotbalului din vest. Am fost și sunt mereu nostalgic după acea echipă a anilor 80, a zecilor de meciuri văzute pe vechiul stadion. Dar nu vedeam ca Hunedoara să ridice iar capul în prim planul fotbalului. Nici nu-mi vine să cred că scriu de Corvinul performantă, acum, la vârsta când am ajuns „senior” în jurnalismul sportiv.
Pe Romică Gabor – feblețea mea – pe Dorin Nicșa, Roger Bogdan, Mitică Gălan, Neluțu Petcu, pe Șobi Ghiță, fie iertat, apoi pe Dani Stroia, Luci Tetileanu și bineînțeles pe-al „nostru” Mircea Rednic, i-a avut și-i am prieteni „live”. Dar pe toți din acea generație, îi idolatrizez. Am voie nu?
Dar din 02 aprilie 2024, am o nouă trupă de referință. În care, sincer, nu mi-am pus mari speranțe. Că știți cum e, atâția ani „fără”, într-un un oraș cu industria moartă, cu un stadion „fără plopi”, cu combinatul „ras”, cine și la ce să mai spere? Mai ales la fotbal. Dar la Hunedoara s-a născut ceva. Cineva are încăpățânarea să repună în circuit o echipă ce a avut un cuvând greu de spus în istoria modernă a fotbalului românesc. Că nu degeaba a venit la meciul cu CFR Cluj, nea Ovidiu Ioanițoaia, „șefu” meu cu care stăteam mereu la un pește – dus de el – la Arad, când mergea afară, în concedii, sau la vreun „Euro” cum a fost la cel din 2000.
Ca un connaisseur onest, am priceput prima dată că această echipă a Corvinului e sculă, la meciul – tot de cupă – cu Sepsi. Că pentru mine c-ai bătut pe Zdrapți, sau pe Csikszereda, la ce fotbal avem, tot aia era. Dar cu ăștia din liga-ntâi, arăți că posezi ceva în bagaj. Cu CFR n-am mai fost la meci. Poate voit. C-am vrut să evit aglomerația electorală. C-au venit toți să-și facă imagine, chit că trei sfert n-au călcat veci pe vechea arenă. Nu știau cine sunt „moșii” ăia ce dau mâna cu Mircea Lucescu. Și v-ați dat seama, erau „copiii” lui, cei pe care-i amintisem mai sus din marea echipă.
Lucescu a ieșit din tunel timid, deși în `80 o făcea falnic, încrezător. N-a mai văzut plopii, dar urcat la „VIP”, unde n-a apucat să stea vreodată – deși cușmelia aia s-a făcut la meciul naționalei cu Cipru din preliminariile Euro 84 – a văzut parcă echipa sa întoarsă în timp. Că băieții pregătiți astăzi de Florin Maxim și Dinu Maghici, chiar au amintit de acea echipă ofensivă, inspirată, ambițioasă și devotată atât publicului, cât și meseriei pe care o fac. N-am crezut că va fi „4-0”, dar asta ține și de bucătăria oaspeților. Că „chefereu” n-a fost ea, treaba ei, în fotbal și în general în sport, dacă ai o șansă, trebuie să profiți de ea. Și Corvinul a făcut-o, în fața unui stadion plin, cu un public care învață din mers. Că la Hunedoara, a lipsit atât de mult fotbalul…
Și în loc de epilog, mai zic – sau cer – ceva. Băieți de la Corvinul, am un bai pe inimă de când cu semifinala de la Arad – din septembrie 83 – pierdută la penalty-uri cu Poli Timișoara. Hai și cu o finală! Că văd că puteți. „Cor-vi-nu – Cor-vi-nu!!!”
