Suprapuse (subiectiv, pentru că am avut parte de ambele în aceeași zi; obiectiv, pentru că s-au desfășurat simultan în Paris) două evenimente de excepție, dincolo de ce ar putea cineva spera că ar putea avea parte, chiar și de câteva ori în viață: Expoziția „Brâncuși” de la Centrul Național de Artă și Cultură Georges Pompidou, respectiv spectacolul „Notre Sacre”, creat de Abd al Mailk, Blanca Li și David Grimal și pus în scenă două seri consecutive (sold out ambele) în sala mare „Pierre Boulez” a Filarmonicii din Paris.
Ziua Brâncuși, seara – orchestra Les Dissonaces, ce a scris o pagină importantă în istoria muzicii, cu Le Sacre du printemps, al lui Stravinski. Așa credeam. A fost mai mult, infinit mai mult. Din nenumărate motive. Întâi de toate pentru că cele două s-au potențat reciproc (pentru mine, ca spectator al ambelor, ca și pentru alții din public; chiar și pentru câțiva dintre muzicienii ce s-au aflat seara pe scenă). Apoi pentru că seara nu a însemnat doar un concert (care, de altfel, a putut fi ascultat și la Festivalul Internațional „George Enescu” de la București, la 16 septembrie 2021, cu această orchestră de peste o sută de instrumentiști ce cântă împreună, fără dirijor, o astfel de partitură), ci un spectacol ce a implicat mai multe tipuri de manifestare artistică: text poetic, rap, slam, creație sonoră electrică, muzică, scenografie, lumini/iluminat artistic, balet/dans contemporan. O relectură îndrăzneață și asumată a baletului vizionar al lui Stravinski. Împreună: arhitectură, sculptură, artă fotografică, coregrafie, costume, iluminat artistic, dans; și, peste toate, muzică.
Încă din prezentarea oficială a spectacolului, acesta se prezintă ca un adevărat manifest: cei trei creatori imaginează „toți oamenii împreună” și încearcă a scoate la iveală, în împletirea artelor proprii fiecăruia, vocea unei societăți pluraliste reunificate.
Pe scenă, un grup eterogen de artiști preia partitura lui Stravinski și îi dă culorile multiple rezultate de aici: optsprezece dansatori specializați în coregrafiei francospaniole, orchestra Les Dissonances, compozitorul de muzică electronică Bilal, adesea partener al fratelui său, Abd al Malik (care acum e recitator, lector și rapper).
Înainte de a începe spectacolul, pe care nici prevenit nu-l anticipezi, apar Cei trei (!) Creatori: Malik, Blanka, Grimal. Și primul (David Grimal) zice, fondator: „Mă numesc Malik și sunt musulman.” Al doilea (Abd al Malik) rostește: „Mă cheamă David și sunt evreu.” În sfârșit, al treilea, principiul feminin (Blanca Li), statuează: „Și în seara aceasta toți suntem frați și surori!” Aplauze.
Dintr-un întuneric al unui început (sau sfârșit?) de lume se aude o vioară solo (Béla Bartók, Melodia din Sonata pentru vioară solo Sz. 117, în interpretarea lui David Grimal). Aproape ca o rugăciune a tainei lăuntrice a fiecăruia. De la picioarele violonistului crește (creat din lumină) un copac. Și, fără niciun spațiu de liniște sonoră, intră îndată muzica rap, a lui Bilal și Abd al Malik. Ritm, bucăți fragmentare de douătrei măsuri, repetate obsesiv. Text citit, recitat, rap-uit deasupra. Bătaia ritmului e adaptată de artiști spațiului sonor, de o acustică impecabilă, al Filarmonicii pariziene.
Texte vestind o primăvară a spiritului, ce nu mai vine… Dar și texte puternice, ale maidanului francez contemporan, directe, metafore percutante, public interogat la final direct, repetitiv, acuzator: „La folie des grandeurs ( trimitere la celebrul film omonim din 1971, cu Loius de Funès și Yves Montand, film inspirat de capodopera dramatică Ruy Blas a lui Victor Hugo? În gândul celor de o anumită vârstă, desigur!) : t’as capté?” / „Mania grandorii: teai prins?” Luminile nu mai desenează, însă, o grădină edenică: e un spațiu halucinant, pe care nu-l mai stăpânește onul, ci este el stăpânit de acesta… Și niște dansatori apar în față pe scenă. Se sincronizează, parcă, din când în când, cu mișcările sacadate ale raperului. Și nu prea. Tangențial scenei, un dansator intră în transa dervișilor rotitori. Iar în tot acest timp, spectatorii constată, rând pe rând, câte un dansator în public, dar nu oriunde, ci sus, la balcoane. Sunt păsări ale primăverii. Un „stol” de „fluiere” (instrumentiști suflători, patru flaute și un oboi) cântă primăvara; e muzică tradițională rusească, sursa ab origine, în duh, a muzicii lui Stravinski. Care nu e încă, dar o așteptăm. Suflătorii/păsări – sus, deasupra scenei, unde nu te aștepți. Și acolo, printre tuburile orgii, sus de tot – mai sus de atât nu se poate! –, o pasăre, un alt fel de pasăre. Măiastra? Celelalte pier pe nesimțite. Iar ea zboară. Sus. Deasupra. Deasupra a tot. Dumnezeu e mai mare, e mai sus, e dincolo de tot și toate! Allahu Akbar!
Și teluric, de niciunde (de fapt de pe un piedestal, un munte – axis mundi?) un glas de violoncel ne sfredelește sufletul și ne mângâie auzul, cald, blând și răscolitor (Adagio din Sonata pentru violoncel solo de Zoltán Kodály; cu Yan Levionnois, prim violoncelist azi al Les Dissonances).
Orchestra a intrat deja pe scenă, printre cele înainte petrecute. Și optsprezece dansatori în fața ei. Orchestra se acordează prelung, ostentativ cumva; dansatorii se încălzesc, se îmbrățișează încurajator, repetă frânturi de dans ce va urma – echivalentul acordajului orchestrei. (Exact ca în orchestră, unii sunt dansatori consacrați, alții tinere speranțe.) Întuneric, și pasărea cântând primăvara stravinskiană, fluieră prin corpul fagotului, cum n-a mai fost auzită vreodată în istoria muzicii. Interpretare de referință, obligatorie, de acum, pentru orice viitoare punere în scenă a lucrării. Și când publicul se așează cumva în confortul muzicii cunoscute, e scos din starea de liniște de balerini.
Cum lucrarea nu are un fir narativ care ar presupune vreo desfășurare spectaculoasă ori vreo intrigă îmbârligată, partitura lui Nijinsky e abandonată (nu în duh, ci în materialitatea sa). Și astfel publicul nu mai urmărește vreo desfășurare epică, ci o avalanșă de emoții, în care, deși vizual e urmărit dansul, muzica rămâne pe prim plan.
Coregrafia e tulburătoare de la început la sfârșit. Toate mișcările scenice din prima parte a spectacolului sunt sublimate acum, într-un dans de o tensiune egalată doar de ritmurile mereu schimbătoare, ale muzicii lui Stravinski. Palpită o energie a htonică ce tânjește la un altfel de văzduh decât cel al primei părți. E și sincron, dar sunt și partuturi individuale, distincte, în perfect acord cu ceea ce propune partitura muzicală.
Păsările (lui Brâncuși) din prima parte sunt treptat înlocuite de echivalentul Coloanei fără de sfârșit. Dar pentru acasta e nevoie de o Masă a tăcerii, o masă a Jertfei, care se aduce și acum, căci mișcările dansatorilor descriu mai degrabă lupta unor păsări (metafore ale sufletelor noastre) rănite, care dobândesc izbânda, nu prin eludarea morții, ci prin trecerea dincolo de pragul acesteia, dincolo de Poartă, într-un sărut generalizat, al biruinței în lupta vieții, o îmbrățișare a tuturor celorlați, a naturii întregi renăscute în această primăvară, a spiritului mai cu seamă. Între cele două părți ale operei stravinskiene un dans, partitură solistică, de o încărcătură emoțională inimaginabilă, pe fundalul liniștii sălii de spectacol.
De acum dansatorii și orchestra sunt una. De altfel spațiul fizic al desfășurării forțelor muzicale și coregrafice e împărțit, împărtășit, împrumutat, cedat, dăruit, interșanjabil. Dansatorii aproape se integrează în orchestră, la fel mișcările cordarilor desciu un dans viu, frenetic, integrat inevitabil în coregrafie. Suntem la un cu totul alt nivel artistic, cultural, spiritual în această parte a spectacolului.
Spectacolul acesta o creație eminamente produsă de civilizația occidentală, capabilă să integreze și elemente din alte spații spirituale. Acesta este, în fapt, manifestul: un argument puternic al nevoii de cultură oferită la acest nivel, cel mai înalt, de care foarte ușor riscăm să fim lipsiți, căci direcția în care merg astăzi lucrurile în cultura europeană e una ce prea ușor e gata să renunțe la ce avem mai valoros: atât creațiile artistice din tradiția noastră culturală, cât și duhul acesta al incluziunii, al ospitalității, socială și culturală deopotrivă.
Reacția publicului a fost una de-a dreptul viscerală: un vuiet, o explozie, un urlet din adâncul ființei unice a publicului, preluat într-o vrajă de performarea acestui ritual sacru, devenit la încheiere al nostru, al tuturor!
La sfârșitul spectacolului, după ce ovațiile ce au durat mult se vor fi stins, a căzut vestea:
Iranul a atacat Israelul… Abia acum spectacolul își dezvăluie miza: nu este atât vorba despre strigătul de salvare prin păstrarea adevăratelor valori ale civilizației noastre pe care atât de ușor le abandonăm, la nivel oficial, al voinței politice, la nivel educațional, la nivelul vieții sociale. Trezirea din vrajă obligă la reacție, la alegere: suntem de partea pierzaniei adusă de bezna morții și a războiului (de oriunde din lume, de-o parte sau alta a baricadei) sau a izbânzii păcii, a artei, a spiritului, a luminii, a Vieții?…
Text/ Foto/ Video: Pr. Codin Șimonca-Oprița / Paris, Franța, 13 aprilie 2024 / Arad, România, 16-17 aprilie 2024
1 comentariu. Leave new
Sublim!