În primele pagini ale volumului Creative writing. À la Roumaine (Editura Neuma, 2023), autorul, Mihai Barbu, doctor în Filologie cu o teză despre Ion D. Sîrbu, membru al Uniunii Scriitorilor, poet, profesor, ne dezvăluie cum a citit cu nesaț una dintre cele mai frumoase și instructive cărți despre scrisul creativ: Bird by bird de Anne Lamott, tradusă în românește: „Cum înveți să scrii ficțiune pas cu pas. Sugestii despre scris și viață”.
Titlul original din limba engleză aflăm că este îndemnul unui scriitor către fiul său care trebuia să scrie ocompunere despre păsări:
„Cum s-o fac?”, îl întreba, mereu, copilul. „Simplu: pasăre cu pasăre!”, i-a răspuns, la obiect, tatăl. Aș mai adăuga aici, subiectiv fiind (vă avertizez că voi mai fi o dată spre final), și povața „unchiului” spiritual Seymour Glass, adevăratul întemeietor al familiei de scriitori ieșiți din penița lui J. D. Salinger:
„Dacă ai putea să-ți amintești, când te așterni la scris, că ai fost un cititor mult înainte de a deveni scriitor! Fixează-ți, pur și simplu, această idee în minte, apoi stai liniștit și întreabă-te, în calitate de cititor, care scriere anume, din toată literatura, ai dori cel mai mult s-o citești, dac-ar fi să alegi după placul inimii? Te așezi și, cu neobrăzare, scrii chiar lucrul pe care ai dori cel mai mult să-l citești.”
Dar să revenim la cartea în discuție. Ce este, în fond, Creative writing. À la Roumaine?
Subtitlul ne lămurește într-o oarecare măsură: „Scriere creativă. O variantă 100% românească”. O compilaţie, ca în jazz, unde inspiraţia, talentul şi inteligenţa jucăuşe a propunătorului extrag din viaţă şi literatură argintul viu al scrierii neîntrerupte. Un spectacol care suscită şi pune întrebări, provocând spiritul, dar care și destăinuie detalii mai puțin cunoscute din viața clasicilor: de la aversiunea lui Camil Petrescu față de călătorii, la prietenia dintre Cristian Popescu (poetul) și Cristian Tudor Popescu (gazetarul) din redacția ziarului „Adevărul”, la refuzul categoric al lui Bacovia de a se interna în vreun spital și până la limbajul colorat-vulgar al lui Aurel Vlaicu, atestat de prietenul său, criticul Eugen Lovinescu.
Adaptată la noua realitate a studenţilor indiferenţi, insurgenţi sau impertinenţi (de fapt la realitatea unui cititor inteligent şi greu de manipulat care nu mai crede în poezia instituţionalizată şi curriculară din programele şcolare şi nici într-o anumită manieră de a i se servi literatura, după vechi dogme şi obosite criterii) povestea acestui volum devine o piesă cu scene şi personaje în care cititorul e implicat din greu:
„Ca profesor de limba și literatura română am fost, mereu, interesat să găsesc cărțile necesare pentru a-i învăța pe elevii mei cum să scrie în mod creativ. Am citit, la examenele de bacalaureat, mii de lucrări scrise, de parcă erau trase la indigo, în care recunoșteai, imediat, inimitabilul stil <marca Mariana Badea>. Sau, dacă nu aveau la bază textul d-nei Badea, puteai recunoaște, imediat, stilul fără har al manualelor de la școală. Alex Ștefănescu a scris despre un astfel de manual (…) intitulându-și cronica „Moartea pasiunii”. (…) Titlul lui Ștefănescu are o motivație clară: <Pe vremuri, în vitrinele magazinelor de lenjerie de damă, puteau fi văzuți niște chiloți de iarnă, mari și flaușați, cărora li se spuneau, în glumă, moartea pasiunii. Astfel ar putea fi intitulate și manualele din care elevii (nu) învață să citească un text literar>.”
Capitolele cărţii reflectă disponibilitatea autorului de a rescrie un tratat universal care iese din tiparele academice, dar care nu pierde contactul cu actul creator şi motivaţia lui profundă. Iată câteva exemple de titluri de capitole jucăuș compuse, în răspăr cu canonul:
Ioan Slavici. Literatura ca moarte a pasiunii; George Coșbuc. Eu sunt sănătos, căci dacă n-aș fi sănătos ca oul, nu aș avea paciință să scriu atâta; Bazil Munteanu. Despre scriitori și critici. Un eseu care nu (prea) dovedește nimic din ceea ce v-ați fi așteptat; Creative Writing by Eminescu. Emin & Camil; Aurel Vlaicu, așa cum a fost: aviator faimos și inovator în creative writing; Cum poți intra, prin efracție, în Istoria literaturii române etc.
Poate că principala inovaţie a lui Mihai Barbu este aceea de a da răspunsuri concrete şi personalizate marilor întrebări care au frământat tărâmul poeticii şi al prozei. Răspunsuri nonconformiste şi vii. Autorul ne arată cât de repede evoluează lucrurile în literatură, dar și în pop-culture, chiar dacă Frodo și Aragon (sic!) sunt personaje din Stăpânul inelelor, nu din Războiul stelelor. Și cât de repede putem deveni conformişti dacă nu suntem pe fază.
Tratatul lui Mihai Barbu taie adânc în carnea literaturii de gradul al doilea pentru a nu-l sufoca pe tânărul aspirant cu antologii, crestomaţii şi studii inutile.
Mai putem citi cartea și ca pe o sănătoasă operaţie chirurgicală aplicată organismului viu al scrisului. Sau ca pe un roman, curs, tratat, artă poetică, semi-parodie sau o sublimă compilaţie (în care modernii pot deveni, fără probleme, precursori ai clasicilor), după modelul muzicilor comprimate de DJay cu ajutorul computerului şi al inspiraţiei. Un „melting pot” postmodern cu cap şi coadă şi mai ales cu un sound special care ne gâdilă urechile. Efectul de balsam vine imediat. Omul e scos din marasmul curriculei şi al programei, e ridicat în transa realului (sau, dacă preferaţi, al verosimilului pe care îl provoacă antiliteratura) şi lăsat apoi să se trezească, cu riscul de a intra în sevraj. Proful Barbu investeşte în acest experiment, pe lângă talent şi inspiraţie, un imens efort de a răsturna prejudecăţile şi de a aduna energii, de a îndruma, de
a configura o nouă cumpănă a apelor în peisajul poeziei, mai ales.
Experienţa scrierii creatoare i se potriveşte ca o mănuşă.
Pledează, ba chiar se (z)bate pentru ea. Cum nu uită nici de scriitorii contemporani cu el „care au trecut, deja, Dincolo”, în capitolul final: O anchetă literară de ieri și de azi. Iar aici intervine cel de-al doilea puseu de subiectivism despre care vă avertizasem la început, întrucât domnul Barbu l-a inclus printre Coșbuc, Macedonski, Petre Dulfu, Gheorghe Izbășescu și pe tatăl meu (nu doar spiritual), Gheorghe Mocuța, din care voi reproduce, cu permisiunea dumneavoastră, un fragment:
„De obicei scriu cu mintea limpede şi cu stomacul gol. Ghemuit sau cu caietul pe genunchi, într-o poziţie cât mai comodă, în pat sau pe fotoliu. Când am stomacul plin, mă pedepsesc, mai ales după-amiază şi transpir la maşina de scris (mai nou la computer, odată cu intrarea în noul mileniu). Nu scriu niciodată direct ci după ciornele scrise cu pixul sau cu creionul. Scriu greoi când e vorba de versuri, ceva mai uşor când scriu despre cărţile altora. Şi asta pentru că gândul pur e ca argintul viu, îţi scapă chiar şi atunci când crezi că l-ai luat în stăpânire. Ah, câte versuri am ratat din cauza lenei sau nepăsării, a greşelii neiertătoare de a nu nota imediat ideea sau imaginea.”
