1 noiembrie 2026 | În fiecare an, de Luminăție, trec prin cimitirul satului și mă opresc, în tăcere, în fața mormintelor borșenilor pe care i-am cunoscut.
Sunt sute de oameni ale căror nume îmi aduc în minte chipuri, glasuri și întâmplări pe care timpul nu le-a șters. Fiecare piatră îmi amintește de cineva: un profesor, un vecin, un coleg, un prieten, un părinte sau un bunic. Oameni care au muncit, au crescut copii, au ținut case și au dat viață acestui sat. Privindu-le numele, îmi dau seama cât din povestea Borșei se odihnește aici și cât din viața mea se leagă de viața lor.
Pe aleile cimitirului, lumina candelelor se împletește cu mirosul florilor și cu rugăciunile rostite în șoaptă. Vin oameni din sat și de departe, tineri și vârstnici, purtând flori, lumânări și dorul celor pe care nu-i mai pot îmbrățișa.
În această zi, îi regăsesc pe cei plecați în poveștile celor rămași. Un nume rostit cheamă o amintire, iar o întâlnire pe alee aduce vorba despre cum era odinioară. Parcă aud din nou glasurile din curți, vorbele de la poartă și râsetele oamenilor printre care am crescut. Pentru câteva clipe, depărtarea dintre atunci și acum pare mai mică.
Luminăția mă face să mă gândesc și la cei pe care îi am încă aproape. La timpul pe care li-l dăruiesc, la vorbele pe care le amân și la cât de mult înseamnă să fim împreună. Printre morminte, înțeleg mai limpede valoarea unei întâlniri, a unei împăcări, a unui cuvânt spus la vreme.
Între mormintele bunicilor și pașii copiilor care aprind o lumânare se păstrează legătura dintre generații. Aici, cei mici află cine au fost oamenii familiei lor, iar cei mari își amintesc de unde au pornit.
Pentru mine, fiecare Luminăție la Borșa este o întoarcere printre oamenii dragi. Plec din cimitir cu dor, dar și cu recunoștință pentru tot ce au lăsat în viața mea. Lumânările se vor stinge, însă amintirea lor o duc mai departe.
2 noiembrie 2026 | Sărbătoarea Luminației leagă generațiile de borșeni
În fiecare an, Luminăția îi adună pe borșeni în jurul amintirii celor dragi. Oameni de toate vârstele, rămași în sat sau plecați departe, se întorc la mormintele familiei, purtând flori, lumânări și povești pe care vor să le păstreze. Cimitirul se umple de lumină, iar pe alei au loc întâlniri și se rostesc nume cunoscute. Printre rugăciuni și lacrimi apar zâmbetele revederii. Părinții le povestesc copiilor despre bunicii și străbunicii lor, despre casele în care au trăit, despre munca și obiceiurile lor. Astfel, numele de pe cruci capătă chip și glas pentru o nouă generație.
La Borșa, Luminăția are ceva din căldura unei zile de Paște. Casele își deschid porțile, rudele se reîntâlnesc, iar cei veniți de departe își regăsesc locul la masa familiei. Dorul se împarte mai ușor când oamenii sunt împreună, când pot depăna o amintire și pot vorbi despre cei care le lipsesc. Fiecare candelă aprinsă însoțește povestea unei familii. În lumina ei sunt pomenite vieți trăite cu muncă, răbdare, credință și grijă pentru ceilalți. Sunt oamenii care au crescut generații de copii și au lăsat în urma lor
gospodării, învățături și feluri de a fi pe care le recunoaștem încă în noi.
Spre seară, când luminile se înmulțesc printre morminte, Borșa își adună trecutul și prezentul în aceeași rugăciune. Bunicii, părinții și copiii aprind împreună lumânări, iar amintirea celor plecați trece, prin cuvinte și gesturi simple, de la o generație la alta.
Astăzi simt, mai mult ca oricând, că suntem două părți ale aceleiași Biserici: cei care se întâlnesc duminica și în sărbători în lăcașul de închinare și cei care odihnesc în cimitir.
Dincolo, oamenii nu mai sunt așezați după locurile pe care le aveau în băncile bisericii, ci după vremea în care au plecat dintre noi. Îi găsesc alături, deși în timpul vieții îi despărțeau poate câteva rânduri de scaune sau o întreagă generație.
Când ajung la biserică — din păcate, destul de rar — parcă îi revăd pe cei de odinioară, fiecare la locul lui. Îmi amintesc unde stăteau, pernele de pe scaune ori cele așezate la picioare, micile lucruri după care știam cui îi aparține fiecare loc. Privirea îi caută aproape fără să vreau, ca și cum ar trebui să fie încă acolo. Pentru o clipă, biserica se umple din nou de chipurile cunoscute. Apoi îmi dau seama că ceea ce văd este o amintire. Ei odihnesc acum în cimitir, dar în memoria mea au rămas și în biserică, fiecare pe locul lui.
Text: Profesor Ciprian Varga – Directorul Școlii gimnaziale Borșa – Cluj
Foto: arhivă_rol ilustrativ / sursa: Google
