Galeria Asta a găzduit la spațiul alternativ XCity Tower 2 în perioada 29 mai – 14 iunie expoziția personală a artistului Nais Maglavais, intitulată The Pink Triangle. Parte din seria Xerocultură, acest solo show funcționează ca o intervenție critică asupra mecanismelor de funcționare ale infrastructurii culturale tradiționale, apelând la o estetică a austerității conceptuale și a subversiunii simbolice.
Curatoriat de Tudor Mutrescu, proiectul propune o reconversie vizuală și discursivă a formei expoziției în ritual. Cu o instalație în care spațiul devine sanctuar temporar, The Pink Triangle performează simultan ca arhivă afectivă, intervenție queer și meditație asupra gestului vizual-spovedanie.
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
Titlul expoziției face referire directă la triunghiul roz – simbol recuperat din istoria represiunii comunității LGBTQ+ în timpul regimului nazist, devenit ulterior marcă a rezistenței queer. În acest context, Nais Maglavais actualizează sensul emblemei, transpunându-l într-un ansamblu vizual care chestionează nu doar marginalizarea identitară, ci și formalismul rece al scenei artistice contemporane.
Prin lucrări cu valențe post-instituționale și un discurs de tip contra-narativ, artistul disecă, strat cu strat, dinamica dintre autoritate, vulnerabilitate și asumare publică.
Tudor Mutrescu, curatorul expoziției si fondatorul Galeriei Asta, ne-a vorbit despre conceptele care stau la baza acestei lucrări, despre relația artistului cu publicul, dar și despre rolul curatorului ca intermediar simbolic într-un spațiu care poate fi citit simultan ca ritual, comunitate și critică socială.
Ce reacție au avut rezidenții când au venit să vadă spațiul?
Tudor Mutrescu: Să zicem că e un șoc… e un triunghi roz sub locuința ta pe care am scris cu font bisericesc și am expus draci în interiorul lui. Adică normal că e un șoc. A fost o reacție pe care am simțit-o imediat.
Spațiul e expus vizual într-un loc de trecere, asta mi-am și dorit pentru că pe latura asta trec cei mai mulți, iar mulți oameni pur și simplu se opresc și încep „să vorbească în șoaptă” – adică au reacții curioase, întrebătoare, un fel de vorbire comună între vecini, oameni care trec pe stradă și se întreabă: „Ce e aici?”. Fix partea asta am introdus-o în curatoriat „să luam aminte de cei ce merg încet și vorbesc în șoaptă”, pentru că fix asta era reacția pe strafa.
Asta îmi doream. Să creez o întrerupere a cotidianului, o mică dislocare din obișnuit. Cred că orice efort de genul ăsta, orice intervenție artistică în spațiul urban, are această funcție: de a disturba puțin rutina, de a declanșa o reacție. Asta cumva ar trebui să fie reacția de contact. După ce se întâmplă când intri în interior, e altă poveste. Dacă reușești să atragi sau cumva să impresionezi vizual suficient cât să se oprească lumea, e foarte ok.
E o expoziție care atrage privirea înainte de a fi înțeleasă. Cum se construiește, conceptual, acest spațiu? Care este conceptul expozițional?
Tudor Mutrescu: Este vorba despre o serie pe care o abordăm, din ecuația Galeriei Asta, care e despre infrastructura culturală alternativă, care poate să se adapteze la artiști, care sunt limitele sau posibilitățiile pe care le au în tipul ăsta de infrastructură. Ne-am pornit de la idee de trei lucrări expuse în trei colțuri ale triunghiului.
Asta ar fi zona principală, de ce facem Galeria Asta și de ce Galeria Asta nu există, respectiv că nu folosim infrastructură cultural-tradițională, adică nu prea poți să vi aici să fi sigur că e o expoziție nici dacă ești semi inițiat deja în lumea artelor. În momentul în care vezi un triunghi roz nu îți spune „e artă contemporană aici”, te duce cu gândul mai degrabă la „ce fac sataniștii ăștia”.
Iar punctul doi, față de care am rezonat foarte mult și în conversație cu Nais, a fost despre a doua parte din curatoriat și anume „să mergem la expoziții cum mergem la biserică”, respectiv faptul că white-cubeul în țară – și poate nu doar în țară dar eu aici am observat – are un soi de efect religios. Pare un proces ritualic în care mergem în cerc, vorbim în șoaptă, ne e frică să punem întrebări, ascultăm ghidul, mediatorul… e un proces de venerație cumva știi? Asta și face ca design triunghiul, pentru că nu ai nici un obiect care concurează cu lucrările, lucrăriile par incredibil de importante.
În viața de zi cu zi orice obiect văd, concurează cu altele o mie, stâlpul ală de pe strada concurează cu mașina aia roșie, n-am cum să-l văd independent și pare așa o chestie zilnică neimportantă. Însă în white cube, în ultima sută de ani au fost o grămadă de reacții față de ce efecte negative poate să producă faptul că nu ai nimic care să concureze cu obiectele de acolo, și designul ăsta construit să te facă să crezi că ce ai în față e o lucrare, și nu doar o lucrare, o lucrare valoroasă, cum e banana pe perete („Comedian” de Maurio Cattelan).
În prezent nu mai pune întrebările la fel de puternic, încercăm să copiem în Vest artistic deja dezvoltat care practică deja white cubeul din impuls, lucrătorii culturali sunt forțați să rateze intuitiv, să adopte această filozofie white cubistă pe care o poartă peste tot, chestie de care și eu sunt vinovat. Inclusiv în evenimentele pe care le fac eu, impulsul este mereu să o fac cât mai perfect, să nu existe nici o zgârietură în perete sau un anumit tip de iluminare, la o anumită distanță sau anumită înălțime… Aici e punctul în care trebuie să pui puțin piciorul pe frână – adică eu simt asta de ceea ce fac – și să-ți pui niște întrebări.
Revenind la biserică, și Nais cumva vine dintr-o familie cu conexiuni mari cu biserica ortodoxă, bunicul lui a fost preot, tatăl lui la fel, vezi asta și în tipul de imagine pe care o construiește, modul în care își construiește păpușiile. Cumva a fost o serie de întrebări de la mine pentru mine față de lucrările lui Nais, despre cum putem să explorăm genul acesta de context, pentru că atunci când pui într-un white cube lucrările lui Nais, dizolvi o parte din ce înseamnă, le alterezi, deci a apărut cumva direcția asta.
Spațiul trimite direct la ideea de simbol. Triunghiul roz, fontul religios… cum te raportezi la ele?
Tudor Mutrescu: Pentru a treia parte, triunghiul roz cu vârful în jos este un simbol cu o istorie grea: era folosit de naziști pentru a marca persoanele LGBTQ în lagărele de concentrare. Vorbim despre un simbol care a fost reclaimed-uit, pe care îl reinterpretez, îl preiei și îi schimbi meaningul. Puțini oameni s-au prins de aspectul acesta al expoziției. L-am preluat tocmai pentru a aduce în discuție puterea simbolului de a fi reinterpretat, reînsușit, de a deveni un spațiu de rezistență și identitate.
Fontul religios și referințele la biserică vin dintr-o discuție mai largă despre cum percepem spațiul expozițional. La noi, white cube-ul are aproape o funcție liturgică. Mă interesează acest mecanism ritualic, pentru că în el se ascunde o formă de putere simbolică.
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
„Mumia de jeleu” și „El Tio”
Prin materialele alese și prin forma lucrării, Nais încearcă să sugereze ideea de elasticitate în Mumia de jeleu — o piesă gumoasă, jucăușă, aproape delicioasă vizual. Fascinația artistului pentru mumiile conservate nu se limitează doar la cele naturale, descoperite în peșteri sau deșerturi, ci se extinde și asupra celor create de om, precum moaștele. Dincolo de ideea de venerare a unui corp trecut, există în acest demers o atracție pentru puritate, pentru ceva curat și pristin. Nais se joacă cu această imagine dintr-o perspectivă personală, pe care el o numește „mizerabilistă” — fără a se revendica neapărat dintr-un curent păgân, dar cu o doză de critică față de anumite practici religioase.
În contrapunct, lucrarea El Tio se află la capătul celălalt al spectrului simbolic. Este un triumf vizual, o formă de iconografie religioasă păgână. Inspirată de figura mitologică boliviană cu același nume, piesa îl evocă pe demonul protector al minerilor — El Tio, căruia oamenii care lucrează în mină îi aduc ofrande: frunze de coca, alcool, bomboane. Această tradiție vie, încă practicată, reflectă o relație profundă și ambivalentă între frică, respect și supraviețuire în fața pericolului.
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
„Rauchen verboten” și „Prosopel”
Deasupra se află Rauchen verboten, titlu inspirat de o expresie în limba germană învățată în clasele gimnaziale. „Mi s-a părut mereu o formulare dură, sună agresiv, chiar dacă înseamnă doar „fumatul interzis”. Nu e o lucrare cu un mesaj profund, ci mai degrabă o joacă lingvistică, un gest asemănător cu ceea ce face Lady Gaga atunci când folosește fragmente de germană pentru efect estetic.”, spune Nais despre lucrare.
Personajul central este o creatură — un fel de drăcușor desprins parcă dintr-o pictură de Hieronymus Bosch. Nu e amenințător, ci dimpotrivă, pare inofensiv, chiar copilăros, o reprezentare blândă a viciului.
Lucrarea de jos, Prosopel, îl înfățișează pe un alt drac, mai moale, mai rugător. Numele vine dintr-o amintire personală a artistului, tatăl său fiind preot, aducea mereu acasă prosoape de la biserică.
„Îmi plăcea textura lor, iar piesa e realizată chiar dintr-un material similar. Așa am creat ceva care contrazice simbolic ideea de «curat».”
Prosopel este roșu, molatec, și pare prins într-o stare de meditație sau rugăciune — un gest blând, dar și ironic.
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
„Bathory II”
Realizată din materiale cu aspect latexat și texturi moi, lucrarea Bathory II creează un contrast senzual între moliciune și agresivitate, între corporal și fantastic. Cu coarne și sâni proeminenți, piesa face parte dintr-un univers narativ imaginat de Nais, populat de personaje cu rezonanțe creștine și mitologice. În centrul acestei povești se află un rege cruciat care face un pact cu un demon, intervine și Bathory — un personaj feminin puternic, care și ea încheie un pact cu o forță demonică și capătă puterea de a se transforma. Totul se desfășoară într-o atmosferă psihedelică, unde sacralul, erotismul și grotescul se întrepătrund.
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
„Trup mitologic hipertrofiat, ornamentat cu exuberanță textilă și agonie pufoasă, purtând sulița clorofilică – Scăunel profan”
Oița este o lucrare în forma unei oițe-scaun, despre care Nais spune că inițial trebuia să fie o văcuță. Însă, în procesul creației, a devenit o oiță, căreia i-a adăugat o față neagră și, în locul palmelor pe care le plănuise la început, a ales alte detalii simbolice. Lucrarea are o puternică încărcătură religioasă și este construită din materiale moi, care imită lâna, combinate cu piele și mesh. Pe această sculptură a avut loc și performance-ul în care artistul a recitat din piesa scrisă de el, intitulată „Incidentul bichon”.
Ala Cucu aka Nais Maglavais este un artist preocupat de joacă, de elemente supranaturale, forme pline și texturi. A terminat cu o licență intitulată „o utopie în care suferința e sănătoasă” la secția de arte textile din cadrul FAD UVT, înainte de a veni în Timișoara a studiat ceramică la liceul de Arte Plastice „Hans Mattis-Teutsch” din Brașov, iar chiar mai de mult a urmat primele 5 clase la Sfântu Gheorghe, tot la liceul de arte. Prima sa expoziție de grup a fost la Rezidența Scena9 din București, la SYT în 2018, apoi au urmat diverse proiecte de grup din cadrul facultății și o rezidență literară care produs o antologie de proză scurtă queer publicată prin platforma dezarticulat.
Am avut ocazia să-l intervievez pe Ala, artistul care semnează expoziția The Pink Triangle la Galeria Asta. Ala mi-a vorbit despre ce înseamnă să creezi din vulnerabilitate, despre xerocultură ca formă de rezistență, despre puterea artei de a transforma spațiul expozițional într-un sanctuar colectiv dar și despre influențele și inspirațiile sale.
Cine este Nais Maglavais? Cum ți-ai descrie viața de zi cu zi?
Nais Maglavais: La începutul începutului, Nais era un cvartet format din prietenii mei apropiați, doi graficieni care au terminat și ei la UVT, Puțache, motanul meu trădător și cu mine. Asta era când am făcut „brand-ul” ăsta pentru examenul de la antreprenoriat, am susținut și o prezentare, le-a plăcut, profa mi-a zis: „tu să nu rămâi singur, tu tre să lucrezi cu cineva”. Dar n-a ținut prea mult, gașca s-a cam destrămat, eu am luat-o pe arătură și apoi, încet încet, mi-am revenit.
Încă îmi doresc să colaborez și să fac o mică comunitate de ființe rebele. În ultimul timp m-am simțit destul de aglomerat, cu toate că mă trezesc super târziu, încerc să trăiesc din plin ziua, mai mult noaptea : ). Rutina mea e dezordinea. Curăț, mut pet-uri dintr-o parte în alta, beau energizante sau cafea tare care mă face să tremur, dorm pe o saltea, pe jos. E lumea mea, așa sunt eu și mă bucur maxim că sunt un ciudat oarecare.
Ții un jurnal de idei sau lucrezi mai mult instinctiv, vizual? Care e primul pas atunci când începi o lucrare?
Nais Maglavais: Am un caiețel de schițe, foarte brut. Originea lucrărilor mereu se află într-o obsesie, că e o formă, că e o textură sau un animal sau un sunet, ceva care mă liniștește sau mă amuză. Nu mai pot lucra din tristețe, cu toate că e total normal să o simt, ăla e momentul meu de răgaz. Pot însă lucra din disperare sau furie, pot face „greșeli„ din lene, sau pot să mă înțep tot din furie. Începutul unei lucrări e o mică iubire, pentru mine, ca o iubire pentru un animăluț.
Dau un mic mare exemplu: „trup mitologic hipertrofiat, ornamentat cu exuberanţă textilă şi agonie pufoasă, purtând suliţă clorofilică — scăunel profan” a pornit de la un material văcos alb-negru și un scaun vechi din metal. Bineînțeles, există tot trecutul de dezinhibare prin care am trecut, care mă urnește din loc să creez prostioare, apoi mai e fascinația mea pentru vechituri, jucării, animale și cumpărat compulsiv, care mă ajută cu idei. Primul, primul pas e mereu gestul unei îmbrățișări, fie el doar imaginat.
Ai crescut într-un mediu care te-a încurajat să devii artist? Ce moment din copilărie îți amintești ca fiind formator?
Nais Maglavais: Da și nu. Ai mei sunt cât de cât mândri de mine, dar doar fiindcă nu știu tot ce fac. Când eu sunt mandru de mine, ei își bat joc și vice versa. Ca majoritatea părinților, ei știu cel mai bine ce ar trebui să facă un copil ca să nu mai depindă de ei. Pentru ei, hiperrealismul se vinde bine și religia e fundamentală. Acum lăsând la o parte stereotipiile, cel mai mult m-a ajutat sora mea în copilărie, cu ea am fost prima oară, parcă în clasa a 2-a, la un art supply shop. Aveam vreo 15-20 de lei și am luat ce am vrut.
Cel mai mult mi-a plăcut fetrul, apoi buretele. Long story short, am cusut împreună două creaturi, eu antropomorfică, roșie cu negru, culori care-mi vor fi marcat adolescența. Memoria mea e mută, la fel și visele, dar țin minte imagini și gesturi, țin minte fericirea și mândria pe care am simțit-o.
Care sunt artiștii sau persoanele care te-au influențat profund – și de ce?
Nais Maglavais: Încerc să o iau în ordine cronologică: Ghilgameș e ceva ce îmi place, apoi sculptura Asiro-Babiloniană, ador mumiile, mai ales cele din cultura Chinchorro, astea sunt pe scurt cele cu autori necunoscuți, Hieronymus Bosch, Hildegard von Bingen și Mary Shelley sunt câțiva mai îndepărtați, din secolul XX mi-s dragi: Urmuz, Mort Garson și Moondog, din film/animație: Harmony Korine și Satoshi Kon, cu manga: Ryo Suzuri (MADK). Contemporani, mi-s, din nou, foarte dragi covrig și Cătălin Velea aka Hello Katy și Miruna Radovici. Acum, de ce? Pentru că toți sunt minunați și gustoși, îi degust și mă fac nespus de fericit, pe scurt.
Mumiile mă fac să plâng, simplu, e ceva intraductibil acolo care depășește granițe și tabuuri, Bosch e un ghiduș, așa îl percep eu, Hildegard a compus muzică literalmente extatică, Frankenstein se aseamănă cu mine, Urmuz m-a acaparat încă din clasa a 7-a, Mort Garson a făcut muzică pentru și din plante, Moondog e un ezoteric blând, pe când Harmony Korine e un mizerabil pe care echipa de filmare a refuzat să-l urmărească într-o casă delapidată, Satoshi Kon e un maestru al psihozelor cinematice în animație, iar Ryo Suzuri tocmai a terminat o serie manga yaoi (erotică, chiar mai mult de atât) cu demoni.
Port foarte fain un tatuaj de la covrig și unul de la Cătălin, iar pe „birou” am un drăcușor tare simpatic de la Miruna.
Ai un ritual personal atunci când lucrezi? Muzică anume, tăcere, haos ordonat?
Nais Maglavais: Iubesc haosul, și muzica. În psihozele mele de pictat cu degetele ascultam cu nesaț baletul lui Rimski-Korsakov, apoi am descoperit rock-ul turcesc al anilor ”70 și muzica tradițională a Caucazului. De multe ori nici nu mai caut playlist-uri și dau shuffle pe liked songs. Așa combin hard techno cu post punk și pop din 2000. Clar, e multă multă muzică, deseori nici nu mai știu ce ascult.
Cum îți gestionezi vulnerabilitatea când expui lucrări care sunt, în mod evident, personale?
Nais Maglavais: Fizic? Îmi scutur mâinile, încerc să respir regulat și să aud mai rău. Alcoolul mă ajută în cazul unui vernisaj. Pornesc un dialog cu lumea, îmi fac prieteni.
Titlul expoziției tale, „The Pink Triangle”, este extrem de încărcat simbolic. Ce te-a determinat să revii la acest semn istoric și să-l activezi vizual acum, în 2025?
Nais Maglavais: Am vorbit cu Tudor destul de mult pe subiectul ăsta, în primul rând, curajul m-a determinat, apoi niște traume nerezolvate. Tot de la sora mea știam de trecutul acestui simbol. Ea vizitase, pe când eu eram în clasele primare, Polonia și mi-a povestit în amănunt ce se petrecea la Auschwitz, pentru că probabil și pe ea o chinuiau gândurile referitoare la ce pot face unii oameni. Mă supără profund răutatea umană și fundamentalismul, stereotipiile, așa se revarsă niște frustrări care nu-mi aparțin în totalitate asupra unui concept de expo. Până la urmă, eu am văzut expo-ul ca ceva ce și eu sunt, un maglavais, un amalgam de inhibiții, răutate și gânduri questionable.
Expoziția face parte din seria „Xerocultură”, un concept care pare să critice infrastructura culturală tradițională. Cum definești tu „xerocultura” și ce fel de sterilitate sau secetă denunți prin arta ta?
Nais Maglavais: Faci ce fac și alți oameni, pe care îi admiri, poate pentru că-ți place estetic, sau nu ți-ai descoperit vocea sau alte motive complet valide, dar nu e ceva sănătos cultural vorbind, mai ales într-un mediu care, cu toate că te mai ceartă și-ți dă în cap, îți dă totuși voie să te exprimi.
Cu toate astea, mulți, m-aș feri să dau exemple, dar de obicei se întâmplă în medii finanțate de stat, aleg să urmărească o cale bătută, au încredere maximă, așa cum și eu am la rândul meu, în curator. Se merge la sigur. Asta-i xerocultura, rețete și reguli care te vor duce spre succesul garantat. Nu-mi place asta, de asta rezist prin cusături aiurea, prin asumare și coloană vertebrală.
În textele de mediere curatorială, se vorbește despre o „spovedanie vizuală”. E o metaforă puternică. Ce înseamnă pentru tine ideea de spovedanie în contextul artei contemporane?
Nais Maglavais: Heheh, să te lepezi de ce am zis mai devreme, să calci peste disperarea de a expune, așa cum ar călca niște curatori sau persoane „importante” peste tine. Arta, hai să o zic și pe asta: în opinia mea, nu e un concurs. Așa recunosc eu că am o fire competitivă și că mă apucă repede invidia, dar îmi amintesc la fel de repede cât de mult se lucrează, fie că expui acvaforte pe un perete bine rigipsat sau că ai făcut un graff pe un tren. Vorba aia: păi, tu ai desenat asta în 5 minute. da, dar mi-a luat 10 ani să învăț să o fac în 5 minute.
Cum relaționezi cu ideea de „vizualitate queer”? Ți-ai propus ca această expoziție să fie un manifest politic sau mai degrabă un gest de memorie afectivă?
Nais Maglavais: Recunosc, mi-e frică să fac chestii politice, absorb părerile altora prea repede și ușor să-mi pot forma o opinie politică a mea. Dacă ar fi să-mi expun părerea mea referitoare la o lume utopică, probabil mi s-ar zice: ah, da, o ideologie absolut ireală și wacky. În schimb, creațiile mele clar au acest substrat afectiv și ușor nostalgic.
Mă bazez mult pe amintiri, melancolie, nostalgie, încerc să redau într-un mod onest și naturalist realitatea. M-a întrebat cineva la vernisaj dacă chiar așa văd eu realitatea sau sunt lucrările mele niște invenții?, ăsta-i filtrul meu cu care accept situația actuală. situație socio-economică, crize și frustrări. Another one, hah, decă ți-e frică de ceva și îi dai un nume nu mai pare așa înfricoșător.
În contextul actual al artei din România, consideri că încă este nevoie de coduri criptate, simboluri secundare – sau putem vorbi deschis despre trauma, identitate și queerness în mod frontal?
Nais Maglavais: Nu cred că există o nevoie de codificări, dar e mai ușor de procesat și de asimilat vulnerabilitatea cuiva prin simboluri comune. Desigur se poate vorbi și complet deschis despre traume, identitate și queer stuff, dar garantez că e mult mai dureros. Acum depinde și de modul în care vrei să expui ceva, poate vrei să fie mai child-friendly și atunci alegi să personifici, nu prea sunt pentru conținut explicit în fața unor preșcolari, și aici mă refer strict la violență atroce, moarte sau pornografie, nu la sculpturi cu puțe, sâni care alăptează sau piercing-uri pe sfârcuri pe instagram.
Ai lucrat în strânsă legătură cu curatorul Tudor Mutrescu. Cum s-a conturat relația voastră de lucru și câtă libertate ți-ai asumat în construcția expoziției?
Nais Maglavais: Am vorbit destul de mult, dar ne-am și dat unui altuia libertate. Eu sunt un artist foarte flexibil, chiar nu m-am fi deranjat ceva, decât ce am zis înainte, cu obscenitatea aia lipsită de context, nu se punea oricum problema de aia. Să-ți zic sincer, eu am lucrat din garajul meu, cu toate că aș fi fost super încântat să fac și eu niște dulgherie/finisaje cu Tudor, dar nu am putut fi prezent atunci cu el, deci kudos pentru el!
Ce urmează după „The Pink Triangle”?
Nais Maglavais: Poate un cerc? Poate un trapez? Nu știu, orice! Lucrez la o piesă de teatru de păpuși, ar fi super mega tare să o văd jucată. Mai am costume care stau să fie terminate, o carte pe care aș vrea să o public. Cel mai mare vis de-al meu e să am un turn, ca alea de apă, să mă duc acasă la „ciuperca mea” și să urc 4 etaje. Dar bineînțeles, nu-i ceva musai, its just a fun thing to think about.
Apoi, aș vrea să aplic într-o rezistență sau să fac un workshop de modelaj cu copii. Sau sau… jobul meu de vis: ceva de tip gunoier, ceva care se ocupă cu deșeuri. Mă rog, planul meu concret e să mă mut cu partenerul meu și mâța noastră în Timișoara, după, văd what comes my way!
În cadrul vernisajului a avut loc și un performance în care Nais a interpretat un fragment din piesa sa „Foametea”:
Scena I: incidentul bichon
personaje: iris, bărbatul în lesă, bichonul frișcă, juulius, leurdă
În iad, pe o bancă într-un părculeț de câini, stă o prea focoasă nagă mov, pe nume Iris (jumătate șarpe, jumătate femeie). Ține în mână o lesă atașată de un bărbat în patru labe cu căluș la gură. Din depărtare, Juulius vine obosit pe cărare, spre bancă. Un bichon alb creț latră din țarc, Juul se uită prelung la el. Iris clămpâne o gumă de mestecat, ridică sprâncenele și-și mijește ochii la Juul cu dispreț.
Juul (stă cu spatele la public): (voce din capul lui) ce frumos e (scâncește) seamănă cu mine! ce frumusețe impecabilă! Ochii înmuiați în tămâie, ard! ARD! ard… sufletul meu, ce cauți tu în iad? cauți un stăpân! cauți un loc calm, loc cu verdeață, loc cu odihnă? ce-ți doresc ochii enigmatici, stafide? superbe precum botul tău perfect! două boabe de boba, două bule de săpun din cel mai aromat, dar… ce-ți spun lacrimile, dragă potaie sclipitoare? lacrimi de caramel se preling pe chipul tău blănos și alb, din ochii două gonade necrozate… ce tristețe! (oftează lung)
tu nu ai vreo vină, puiule! cum să ai tu vreo vină? drept ce ipotecă a căror păcate ai ajuns tu în acest loc flambat, loc cu furie, loc de pierzanie? (oftează) frumusețe infantilă, dragoste a erei pierdute, idol canin al balcanilor, ce te-a adus să le vorbești blând prietenilor tăi patrupezi de viața, de subzistența blocului de patru etaje + mansardă? să vă plângeți de milă alergiile la carne de pasăre și montele forțate îndurate de burțiile voastre. dragă vietate, după ce denumire te găsesc în dicționarul infernal? bibeloul inimii mele, cum te numești? după ce miros să te recunosc? mirosul fericirii? (oftează tare, sare gărdulețul de țarc și se apleacă) Țucă-te-aș, câine sublim!
(se aude un pai care trage dintr-un pahar aproape gol, lumină roșie)
Iris (în semiprofil, face brusc ochi mari): (aproape șoptit) wooow… nici măcar dracii nu se înfruptă din câini. (voce din capul ei) ce exemplar! cine te-a trimis aici, maică? cine a trimis asupra noastră asemenea forță a cosmogenezei?
Juul (se trântește în fund): (scâncește)
Iris (neliniștită): dracule, creatură gargantuescă, după ce nume te pot stăpânii?
Juul (obosit): ?! (scâncește, apoi cu vocea din capul lui) acum e mai ușor de suportat drăgălășenia pufosului alb, căci… (scâncește el, își trage nasul înfundat) (vocea din capul lui) s-a disipat în carne tocată!
Iris (temătoare): mă cuprinde frica, drag drac anonim! vai de mine și de soarele solid din centrul planetei Pământ! vai de noi toți! (se uită în jur) nimeni martor… (trage în jos de sacou și expiră profund) fuuuuuu…
Juul: (scâncește și-și trage nasul imperturbabil)
Iris: pst!
Juul: (nicio reacție)
Iris: hei!
Juul: (nicio reacție)
Iris: (strigă) EI!
Juul: (nicio reacție)
Iris (enervată): hei… CE AI?! hEei!? nu mă auzi?
Juul: (își trage nasul, nicio reacție)
Iris (agasată): CE-AI, MĂ? (îl înghiontește)
Juul (speriat): !!! (tresare și pune mâinile pe piept, în dreptul inimii, respiră tare și repede)
Iris (vorbește și gesticulează larg, dar nu se aude nimic): ce pula mea faci? ce naiba-i asta? dumnezeu` dumnezeilor, ce tocmai ai făcut?
Juul (imperturbabil, gesticulează lent): _^_^_^_^_ (încearcă să-și regleze respirația)(vocea din cap) of ce sperietoare!
Iris (se ferește): nu, te rog eu, nu mă suge! nu mă suge! nu mă suge, te rog te rog te rog! NU MĂ SUGEE!
Juul (calm, se holbează, nedumerit): ? (își trage nasul)
Iris (ghemuită): (hiperventilează)
Juul (întinde mânuța mercedes deasupra capului lui Iris, calm): (firav, încet) i
Iris (panicată): iiiiiiiiii (prelung, ascuțit)
Juul (în gând): floare frumoasă fotosinteză a flăcării înfumurării flegmatice! frumoasă frumoasă floare a sulfului fierbinte și a fumigenei favorabile faunei focoase! (scâncește, intervine limbajul său natural, sacadat și repetitiv) i i i i i i i
Iris (încă hiperventilează): acum mor acum mor acum mor acum mor acum mor acum mor (strigă) acuuuum moooooor!
(o mână scheletică și clorofilică, verde și lucioasă se întinde să salute mânuța mercedes a lui Juul)
Leurdă: (nazal) fon!
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
Mediere și participare ca practică de apropiere
Expoziția nu se consumă doar în actul contemplativ, ci include și un program de mediere culturală coordonat de Misa Bălțățeanu, activ în perioada 3–14 iunie, de marți până sâmbătă, între orele 17:00–21:00. Acesta propune o serie de sesiuni performative și discursive care invită vizitatorii să deconstruiască propriile așteptări față de spațiul expozițional, în cheie intimă și reflexivă.
Formularea curatorială – „să mergem la expoziție cum mergem la biserică” – funcționează ca statement și ghid de interacțiune cu lucrările, sugerând o formă de consum cultural desacralizată, dar profund ritualică. Astfel, vizita devine gest de comuniune, în care privitorul este invitat să-și lase la intrare păcatele vizuale, preconcepțiile estetice și vocea zgomotoasă a algoritmului social media.
(Photo credits: Nicoleta Bilcec)
Proiectul se înscrie în cadrul „Xerocultură Series”, o inițiativă care chestionează fertilitatea discursivă în medii aride, unde sprijinul instituțional este adesea formal sau inexistent. În acest sens, The Pink Triangle devine atât simptom, cât și rezistență – o propunere curatorial-colaborativă care nu livrează certitudini, ci ridică întrebări esențiale despre rolul spațiilor artistice ca locuri de apartenență și vindecare.
Expoziția este realizată cu sprijinul XCity Towers și poate fi vizitată până pe 14 iunie, într-un ritm care privilegiază tăcerea, contemplația și apropierea umană. Nu e necesar decât un gest simplu: să intri smerit, cu ochii deschiși.
Acest articol a fost realizat în colaborare cu Nicoleta Bilcec (@bilcecnicoleta), autoarea fotografiilor din cadrul vernisajului, căreia îi mulțumesc pentru contribuție.
Pentru mai multe evenimente găsiți Galeria Asta pe Instagram @galeriaasta .
Citește și:
„Art is not a noun” | Expoziții în spațiul public organizate de Galeria Asta
