[O CARTE DE PE RAFT] Jean Grondin, „Despre sensul vieții. Eseu filozofic”

„Căutarea sensului vieții este căutarea nesigură a unui limbaj capabil să găsească o direcție pentru neliniștea care străbate dialogul interior al fiecărei persoane.” (Jean Grondin)

Jean Grondin este un filozof canadian, specializat în opera lui Kant, Hans-Georg Gadamer și Martin Heidegger, a cărui cercetare focalizează spre hermeneutică, filozofia clasică germană și istoria metafizicii. În creația sa filozofică se resimte influența lui Gadamer, despre care Grondin scrie o biografie, și din a cărui gândire reține ideea unei hermeneutici întemeiată pe universalitatea limbajului interior. Dincolo de discursul însuși, înțelegerea este considerată a fi un simț interior care depășește termenii limitați ai limbajului exterior. Acest concept este dezvoltat în continuare în eseul său „Despre sensul vieții”, în care Grondin pledează pentru un sens imanent al vieții bazat pe acest discurs interiorizat.

Două dintre cărțile sale au fost traduse în limba română: Hermeneutica (apărută la Editura Știința, 2008) și Despre sensul vieții. Eseu filozofic (apărută la Editura Galaxia Guterberg, 2019).

Eseul filozofic ce ia în discuție problema sensului vieții pleacă de la un citat din Platon: „O viață fără examinare de sine nu merită osteneala să fie trăită.” (Platon, Apologia lui Socrate).

Rolul acestuia este de a trimite încă din Introducere atenția spre lumea interioară, spre „dialogul interior care suntem”, lansând astfel ideea centrală de la care pleacă mai apoi întreaga desfășurare a gândului pe care o întreprinde eseul: faptul că se poate filozofa „numai la persoana întâi și în singurătate”. Căci acela care există, și deci care gândește, „e întotdeauna un eu” care e constrâns la gândire, la o „stare de perplexitate despre sine însuși” tocmai pentru că, aruncat în existență, nu știe și nu stăpânește mare lucru. Așadar filozofia construiește întotdeauna un discurs care folosește persoana întâi și tocmai de aceea cei interesați de un discurs în care eul nu apare trebuie să se îndrepte spre știință.

În calitate de subiecți gânditori,

noi „suntem pur și simplu locul de întâlnire al acestor gânduri care se agită în noi”, astfel încât filozofia se va construi întotdeauna plecând dinspre „dialogul interior care suntem”, ca spațiu în care se pune întrebarea sensului existenței. Dacă dialogul interior este substratul experiențelor noastre, a filozofa înseamnă „a gândi de unul singur, gândirea fiind mai întâi un dialog al sufletului cu el însuși”. Iar acest spațiu al dialogului interior „este asemenea unui copil”, care „pune mereu întrebări și se minunează în fața existenței”.

Primul capitol al cărții recunoaște că întrebarea despre sensul vieții este destul de recentă,

autorul invocând numele lui Albert Camus și mai apoi al lui Nietzsche, ca gânditori marcați de această preocupare. Sfârșitul capitolului evidențiază ideea că în trecut nu se punea întrebarea despre sensul vieții, pentru că el era de la sine înțeles, întrucât „viața era și se știa înscrisă într-o ordine a lumii și a cosmosului, la care nu-i rămânea decât să se conformeze”. În schimb, pentru omul contemporan a cărui existență pare văduvită de sens, e normal ca această întrebare să fie pusă și să i se caute un răspuns.

După formularea problemei ca atare, gândul filozofului se îndreaptă, într-un alt capitol, spre „sensurile sensului”, focalizând spre patru aspecte semantice.

Vorbim, mai întâi, de un sens direcțional (care exprimă direcția unei mișcări); în cazul vieții acesta se referă la „sensul unei extinderi, al unei curse care se întinde de la naștere până la moarte”, așa încât sensul vieții este sensul unei alergări spre moarte.

Există apoi aspectul lingvistic  (sens care vizează semnificația unui cuvânt) și, plecând de aici, sensul vieții „este sensul unei existențe care e înzestrată cu o semnificație, în ciuda non-sensului sfârșitului ei”. La acestea se adaugă o nuanță cu tentă imponderabilă prin dificultatea de a o exprima cu exactitate, și care se referă la „un simț, un miros, un fler pentru viață”, repectiv „o capacitate de a simți și de a ne înfrupta din viață”. În acest caz, rolul filozofiei este de a ne aminti ce anume face ca viața să fie simțită, să fie transformată în „artă de a trăi”.

În sfârșit, o altă nuanță semantică vizează capacitatea de a judeca, de a aprecia viața, gesturi care nasc înțelepciunea.

În capitolele următoare Grondin maifestă o atitudine critică în raport cu două perspective culturale care reprezintă piloni ai gândirii contemporane: concepția constructivistă și cea deconstructivistă.

Prima este criticată întrucât, pentru lumea modernă, numai lumea „construită” de minte merită să fie calificată drept „sistem”. Dar conceptul de sistem „nu desemnează numai ordinea care se desfășoară pe cer, el ține și de o anumită viziune a lumii”, adică de ordinea ideilor noastre, în sensul în care Kant explică raționalitatea lumii pornind de la raționalitatea minții. Lumea sensului e mai întâi o construcție a minții, și Grondin discută, pentru exemplificare, cazul particular al structuralismului, pentru a se întreba, mai mult sau mai puțin retoric: „Nu cumva proiectăm în lucruri ceva ce e mai întâi și înainte de toate o construcție a gândirii?”

Răspunsul de la finalul acestui capitol explică de ce o astfel de perspectivă nu poate fi acceptabilă atunci când vorbim despre sensul vieții, considerând că „într-o filozofie a sensului vieții ar trebui să deconstruim tocmai ideea unei construiri a sensului”, autorul adăugând, la modul poetic: „sensul vântului sau al plantei care crește singură nu e construit de minte, așa cum nu e construit de minte nici suspinul sufletului omenesc.”

Atitudinea critică vizează deopotrivă deconstrucția, Grondin exemplificând-o prin gândirea lui Derrida. E inacceptabilă ideea că limbajul formează pentru noi un fel de închisoare din care nu prea există ieșire, căci „ordinea totalitară a semnelor ar exclude orice fel de referință la un sens extra-lingvistic”.

Delimitându-se așadar de cele două poziții menționate mai sus,

Grondin afirmă că „o filozofie a sensului vieții nu caută să impună un sens, ci să-l extragă din viață”, căci nu putem da un sens, ca și cum viața nu ar avea unul înaintea demersului nostru de a-i da sens. Prin urmare există un sens al vieții care e anterior ordinii umane și care ar putea fi exprimat de ideea de Bine, o aspirație spre un mereu mai bun, mai înalt (autorul face referire la ariston, superlativul binelui grecesc, agathon): „în acest sens am putea spune că suntem cu toții niște aristocrați practicanți, adică aspirăm mereu la ce este cel mai bun.”

În continuarea expunerii propriei viziuni asupra sensului,

Grondin, care studiase filologia clasică, face dovada excelentei stăpâniri a etimologiei termenilor pe care îi ia în discuție pentru lămurirea sensului vieții, pe care îl leagă așadar de dialogul interior, aceeași lume în care își află temeiul și morala. Astfel, eseistul afirmă că morala, care întemeiază ființa noastră ca existând alături de celălalt în societate, nu poate fi întemeiată ea însăși (tot așa cum nu putem da un sens vieții), întrucât ea e cea care ne întemeiază pe noi și face din noi ceea ce suntem.

Răspunsul la problema sensului vieții nu poate veni niciodată dinspre știință,

ci numai dinspre artă, religie sau filozofie. Știința nu a schimbat cu nimic din condiția finitudinii umane, în ciuda faptului că evoluția ei a crescut spranța de viață a oamenilor. Însă „pentru finitudinea noastră, urgența nu este să prelungim cu orice preț viața (…), ci să înțelegem ceva din Binele care face ca viața să merite să fie trăită.”