Poate ar trebui să mă mulțumesc cu faptul că nu mai este un subiect tabu, ci doar unul foarte sensibil și să nici nu-l aduc în discuție. Să nu supăr pe nimeni, să nu creez valuri sau disconfort. Dar realitatea este că oricât de tare ne-ar plăcea să strângem din ochi și să refuzăm tot ce ne este diferit sau nu înțelegem, lumea va continua și să existe și dincolo de câmpul vizual și să se manifeste contrar preferințelor sau orientărilor noastre.
Cutia aia tradițională în care ascundem fiecare atom care credem că nu-și are locul în galaxia noastră egocentrică, nu ne face doar ignoranți, uneori ipocriți, lași, ci și supresori și poate chiar asupritori.
Avem însă alegeri: putem să perpetuăm aceleași relații defectuoase pe care le-am avut în viețile noastre, ca pe alte tradiții sfinte; sau putem să creștem ca societate, dar și ca indivizi și să învățăm să ne acceptăm. Poate să acceptăm și faptul că nu totul este despre noi, iar viața nu trebuie să fie compusă din conflicte.
Oamenii nu sunt doar heterosexuali; nu sunt doar albi sau doar negri, niciunul dintre noi nu încape perfect într-o cutie și nimic nu este atât de simplu pe cât ne-ar plăcea să fie. Dar se poate simplifica. Vreau să nu fiu revoltată, să nu supăr pe nimeni, să nu creez valuri sau disconfort… dar când se pierd vieți din cauza ignoranței, pare că ignoranța mea m-ar face complice. Nici măcar nu încercăm să nu ne mai prefacem că imaginea de om impecabil este una realizabilă, sănătoasă sau măcar una plăcută. Poate s-ar impune să prioritizăm nevoia de a înțelege, de accepta, de a tolera și nu pe cea de a respinge.
Propun să începem să lucrăm la a ne crea niște valori, nu doar opinii. Pentru că, nu știu despre voi, dar ce îmi creează mie cu adevărat disconfort este ideea că un copil nu se simte în siguranță lângă părinți, că nu poate discuta deschis în sânul familiei, că nu este înțeles și, mai rău, nu este pus mai presus decât imaginea perfectă a familiei în fața celorlalți. Că stigma este atât de mare încât un părinte preferă să lovească homosexualitatea afară din copil decât să accepte o astfel de învingere socială. Stigmă pe care, ce-i drept, noi doar am moștenit-o, dar la care refuzăm să-i dăm drumul.
Refuzăm să ne iubim copiii mai mult decât iubim statutul social… Ne simțim atât de mici încât târâm veșnic după noi o perfuzie de validări. Mi-ar părea rău de noi dacă nu mi s-ar frânge inima de oamenii pe care i-am făcut să se ascundă și să se simtă respinși de o societate atât de superficială și profund imperfectă.
