Călătorie subiectivă în spațiul unei expoziții
Vernisajul de la Sala Clio, cu tema Diversitate și unitate în costumul popular românesc, desfășurat săptămâna trecută, a atras atenția profesorilor și elevilor de la Colegiul Național „Moise Nicoară”. În mod justificat, pentru că aici, se știe, există un interes special pentru fenomenul folcloric. Acest interes se concretizează în existența, de ani de zile, a cursului opțional Cultură și civilizație românească (destinat claselor cu profil uman – filologie), conceput și susținut cu multă pasiune de doamna prof. dr. Diana Șimonca.
Ca formă de manifestare culturală, vernisajul intră în sfera de interes și a elevilor de clasa a IX, unde programa școlară prevede conținuturi precum literatura și celelalte arte, iar ca tip de text diversele categorii de cronici (cronică literară, cronică dramatică etc.); de asemenea, în sfera de interes a elevilor de gimnaziu, unde elemente de conținut din programa de limba și literatura română sunt raportate la contextul cultural și social mai larg.
Așa stând lucrurile, de fiecare dată când programul școlar permite (și adesea în afara lui), la Colegiul Național „Moise Nicoară” sunt organizate activități care să lege școala de evenimentele comunității, mai ales de acelea tangente la procesul didactic. Acesta este motivul pentru care trei dintre clasele colegiului au participat la vernisaj.
Fondul de așteptare al elevilor (poate cu excepția celor mai mari, care urmează cursul opțional menționat) era destul de mare. Pentru ei asemenea activități (care presupun o ruptură în ritmul obișnuit al unei zile de școală) înseamnă întotdeauna un altceva, mai interesant, mai altfel, un moment de surpriză, deși păstrat în limitele culturalului și ale educativului. Mai ales că profesorul are grijă, de fiecare dată, să menționeze că atitudinea noastră față de un eveniment cultural, organizat cu grijă și eforturi, trebuie tratat cu respect. Avem de învățat nu doar de la ceea ce se primește în școală, ci până la urmă, de la întreaga societate și de la tot ce se întâmplă în jurul nostru.
În acest sens, elevul are nevoie de modele: de modele constructive, pozitive, configurate pe valori, azi cu atât mai mult cu cât suntem înconjurați de subcultură… Cu aceste gânduri și așteptări ne-am îndreptat în mare viteză spre spațiul expoziției, unde am fost invitați să intrăm, deși evenimentul debutase deja, nu demult.
Am așteptat cuminți, deși înghesuiala era mare, să auzim despre ce se vorbește. Nici vorbă să se audă ceva, pentru că discursurile erau ținute fără microfoane. Am mai așteptat apoi, ca după partea oficială a discursurilor, cineva să-i bage totuși în seamă și pe elevi, mai ales că prezența lor fusese anunțată dinainte. Nici vorbă. Programul și-a urmat cursul prin prezentarea unui video, de altfel de o mare valoare documentară, care prezenta activitatea doamnei Maria Bun, invitatul special al vernisajului. Nici dumneaei nu a prea fost băgată în seamă, poate pe principiul că autorul a vorbit despre creația lui prin opera însăși, iar acum e rândul criticilor și a celor care s-au ocupat să-i promoveze creația să vorbească. Stând cuminte într-un colț, și fără să aibă un scaun pe care să șadă la vârsta dumneaei, doamna Maria părea să asiste la un spectacol care nu o privește, care era parcă despre altcineva. O cumințenie care a făcut publicul să se simtă cumva jenat de distanța dintre modestia celui care ar fi trebuit să se afle în prim plan și cei care vorbeau din față…
Faptul că discursurile rostite în cadrul vernisajului nu au fost auzite de elevi a fost o pierdere tocmai prin faptul că aceștia nu au reușit să-și dea seama nici de importanța unui asemenea eveniment, nici de amploarea lui, de eforturile de timp, de energie și financiare pe care le-au presupus organizarea lui. Cu alte cuvinte: că tot ceea ce clădești nu se obține doar pocnind din degete, ci cu efort și cu investiție sufletească.
În aceste condiții elevii erau peste așteptări de cuminți, cu o răbdare cum adesea nu vedem nici la cei mari, și asta nu neapărat pentru că se aflau sub ochiul vigilent al profesorului, extrem de jenat că a părăsit spațiul școlii și ora de clasă obișnuită pentru mai nimic (asta deoarece ora următoare trebuia să revenim la școală). Mai mult decât nimic ar fi însemnat să putem vizita expoziția după ce prezentarea se termina, iar cineva specializat în domeniul etnografic să ne vorbească măcar un pic despre obiectele care erau expuse acolo – costume populare românești de o mare valoare artistică și documentară. Din fericire, unii dintre elevi au beneficiat de un asemenea ghidaj (și asta, la solicitarea profesorului însoțitor!), dar abia în momentul în care ceilalți trebuiau să se îndrepte spre școală.
Am găsit totuși un moment prielnic, în care să o rugăm pe tanti Maria să iasă din contextul oficial și să vină să stea de vorbă cu noi, așa, ca o bunică – în orice caz, ca un om de la care avem ce învăța. Elevii de la oraș ori cei care nu mai au nici măcar rude la sat, sunt lipsiți de repere despre ceea ce înseamnă viața la țară, mai ales viața din vremurile bunicilor lor. Despre o asemena lume, care e rădăcina din care ne tragem, vorbim azi, cu tinerii, ca despre epoca din vremea dacilor. Pentru ei 50 sau chiar 30 de ani înseamnă deja istorie… Cum să-l faci pe elev să vadă în 20 de minute că omul care stă în fața lor e rădăcina arborelui genealogic al neamului din care se trage? Și că, tocmai de aceea, ar trebui ca, atunci când ne cățărăm spre ceea ce se numește reușită profesională sau socială, să încercăm să păstrăm în ființa noastră ceva din modestia, sinceritatea și cumințenia care au guvernat viața și modul de a fi atâtea mii de ani înaintea noastră?
Privim mâinile Mariei Bun (nume așa de frumos asociat cu omul care se arată dinaintea noastră)… și gândim că ar fi nevoie de un alt Rodin care să le treacă în eternitate…
Cuvintele lui tanti Maria nu sunt discursuri. Ele ies firesc și sincer de undeva din chiar felul ei de a fi, fără prefăcătorie, dar în același timp cu mult umor și cu o bucurie de viață molipsitoare, ca și cu ar zice: așa sunt, așa vorbesc… și ceea ce spun, aceea fac… O tinerețe a sufletului care se păstrează în ciuda dezvăluirii adevărului care azi ni se pare atât de crud, că un copil la 12 ani deja trebuia să muncească, să ajute la treburile casei, la muncile câmpului…
A fost o oră (sau nici măcar atât) pe meleagurile trecutului… Dar nu cantitatea de timp e aceea care dă seama despre evenimentele vieții noastre devenite amintiri vii, peste ani. Ci caracterul memorabil al întâmplărilor prin care am trecut sau al oamenilor pe care i-am întâlnit, și care se impregnează în sufletul nostru ca o pecete de neșters.
Organizată de Complexul Muzeal Arad în colaborare cu Muzeul de etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș, expoziția „Unitate și diversitate în costumul popular românesc” se află încă în derulare la Sala Clio. Ea cuprinde piese de port popular (costum bărbătesc, costum femeiesc, sumane) din patrimoniul etnografic al județului Arad – zona Valea Mureșului și al județului Caraș-Severin – zonele etnografice Valea Timișului, Valea Almăjului, culoarul Timiș-Cerna și Valea Nerei. Piesele etnografice expuse au vechime de cel puțin 100 de ani, remarcându-se prin ornamente specifice zonelor de proveniență.
Maria Bun este ultima ţesătoare din judeţul Arad care lucrează la război la fel cum se făcea în secolele trecute. A fost propusă de autorităţi pentru a fi declarată Tezaur uman viu, un titlu onorific înfiinţat de UNESCO, după ce toată viaţa a creat mii de obiecte vestimentare sau de decor pentru case, cu motive tradiţionale. (aflați mai multe în https://www.agerpres.ro/cultura/2020/06/27/meserii-uitate-maria-bun-ultima-tesatoare-a-aradului-propusa-la-titlul-unesco-de-tezaur-uman-viu–530895)
Opinii ale elevilor:
A fost o oră pe meleagurile trecutului… Când suntem puși să ne imaginăm cum a fost în trecut, credem că este imposibil dar, alături de doamna Maria Bun, am descoperit contrariul. Am călătorit pe meleagurile copilăriei sale, aflând informații despre ocupațiile, vestimentația și tradițiile oamenilor din acele timpuri.
Doamna Maria este una dintre cele mai cunoscute ţesătoare din zona Aradului, mai precis din comuna Şicula. Aceasta ne-a mărturisit faptul că a descoperit arta țesutului încă de la vârsta de 12 ani, sub atenta supraveghere a mamei și bunicii sale, dorindu-și în prezent să transmită acest meșteșug și generațiilor următoare. Prin mâinile sale au trecut sute de costume populare; a învățat de-a lungul anilor cum să aleagă culorile, să le asorteze și cum să dea naștere unor modele noi.
În cadrul dialogului purtat, dumneaei a reușit, prin simplitate și modestie, să ne transmită imagini unice ale modului cum au trăi oamenii din acele vremuri, oferindu-ne numeroase povețe, care să ne ajute să privim din altă perspectivă lumea. O oră alături de doamna Maria Bun a fost o experiență aparte, care și-a pus amprenta asupra dezvoltării noastre atât pe plan cultural, cât și emoțional. (Sonia-Roxana Moldovan, clasa a IX-a B)
Un eveniment care pare comun la o primă impresie… Transmitere de valori și alte ferestre deschise în a privi spre viața poporului de acum un secol… Toți cei ce privesc afișul acestei expoziții tind să creadă acest lucru. Dar numai cine trăiește cu adevărat o astfel de experiență poate să nege și să spună că nu e doar atât.
Printr-un pas ascendent într-o sală obișnuită de muzeu, sufletul ne este transportat descendent pe o axă a timpului. Piesele de port popular ce fac parte din patrimoniul etnografic al județului Arad nu sunt altceva decât niște simboluri ale eternității: modele colorate și sofisticate îmbracă o pânză albă, pură.
Astfel, privind cu atenție fiecare detaliu lucrat minuțios de pe mâneci, guler sau pumnarii spăcelului observăm că ceva este aparte. Motivele de pe mâneci au culoare neagră, iar cele de pe piept și guler sunt viu colorate, îndeajuns să ne dăm seama că elementele de ornament care se pot repeta la nesfârșit fără a strica simetria, creează o putere asupra inimii, materie ce este eternă.
Prin câteva forme create cu un fir de ață trecut prin mâinile valoroase ale Mariei Bun, țesătoare a timpului, ne dăm seama că portul popular este o altfel de expoziție, o expoziție ce nu moare niciodată. (Mihaela Fica, clasa a IX-a B)
Mi-a plăcut mult să vizitez împreună cu colegii mei de clasă colecția prezentată în cadrul expoziției, pentru că este una dintre rarele ocazii prin care tinerii din generația mea pot să vadă frumusețea portului popular românesc. Am fost impresionată de originalitatea modelelor și mai ales de munca uriașă care stă în spatele realizării acestor costume populare. Expoziția m-a convins de faptul că românii au pus mult suflet, imaginație și sacrificiu în crearea unor lucruri minunate și unice. (Borcea Ivanca, clasa a XI-a F)
Vizita la expoziția de la Sala Clio a constituit o veritabilă experiență, din care am învățat despre obiceiurile noastre de odinioară, legate de porturile tradiționale. În primul rând am avut ocazia să aflu cât de multă muncă se punea în obținerea acestor obiecte vestimentare, acestea fiind și expuse în cadrul muzeului. Știm, de mici, despre autenticitatea țării noastre din punct de vedere tradițional, dar o astfel de expoziție chiar ne-a făcut să admirăm frumusețea acestei arte. În al doilea rând, filmul despre creațiile doamnei Maria Bun a fost foarte apreciat de către toți cei care am fost la expoziție și am reușit să-l vedem. Pe lângă talentul său în arta creației, doamna Maria a creat o atmosferă plăcută în jurul lucrărilor sale și unii dintre noi am avut chiar ocazia de a vorbi cu dânsa despre lucrările sale. În concluzie, vizita noastră la muzeul etnografic a fost una excepțională și unică și ne bucurăm cu toții ca am avut ocazia să îl vizităm în cadrul activităților școlii. (Sonia Crăveanu, clasa a XI-a F)
Din punctul meu de vedere, expoziția de etnografie a fost un eveniment foarte interesant, care mi-a oferit multe informații noi și fascinante despre portul popular românesc. Ce mi-a plăcut cel mai mult din această expoziție a fost videoclipul prezentat de către etnografii muzeului. Acest videoclip ne prezintă în detaliu o mare parte din confecționarea unui costum popular. Apoi eu am mai apreciat povestirile doamnei Maria Bun, care ne-a explicat în detaliu procesul confecționării unui costum, de la obținerea materialelor până la coaserea și împodobirea costumului. Consider că această expoziție este una de neratat! (Vlad Bibarț, clasa a VIII-a A)
Notă: Titlul articolului a fost insipat din reflecțiile cu rol de feedback ale elevei Sonia-Roxana Moldovan, din clasa a IX-a B.
Foto/video: Janina Flueraș
